Greg Dulli (ex. Afghan Whigs) si Mark Lanegan (ex. Screaming Trees, Queens of the stone age) si-au facut in 2003 un proiect numit The Gutter Twins. Rezultatul colaborarii lor este acest album despre care vorbim, scris si inregistrat pe parcursul celor cinci ani, in sesiuni sporadice. Dulli si Lanegan sunt doua voci extraordinare, care se completeaza incredibil. Muzica este profunda, intunecata si fermecatoare, cu niscava influente de blues, country, hard rock si o picatura de electro, fara sa faca insa greseala sa faca parte din vreo categorie, desi per ansamblu tot rock alternativ s-ar putea numi.
Sa-mi spuneti daca v-a placut, eu unul sunt dependent.

“…we’re on.”
“It’s a nice way to start, Jonny.”
(la multi ani tuturor)
Asa, de inceput de an va recomand unul dintre albumele de top 5 personal. Nu de alta, dar se potriveste cu momentul.

Radiohead este in continuare una din trupele mele favorite, desi nu am inteles nimic din ultimul album (dar cine oare a facut-o?). Trupetii nu mai au demult nimic de-a face cu hit-ul care i-a lansat, “Creep”, iar Thom Yorke nu mai incearca demult sa-si ascunda ochii si sa ne pacaleasca cu imaginea de blondin enigmatic cu ochelari de soare. Din punctul meu de vedere cu ultima lor aparitie discografica au exagerat, dar si in 2000, cand au lansat “Kid A”-ul, am avut senzatia asta, iar acum mi se pare un super album. Cine stie, poate peste niste ani…(desi n-am ce face, tot ma indoiesc, e prea de tot).

Una peste alta, albumul meu preferat pana la vreo noua surpriza ramane “Hail to the thief”, cel mai dark, mai paranoic si mai frumos album al lor. Primul single, “There There”, lansat cam cu o luna inainte de album, are un clip absolut genial, inspirat de un show de televiziune numit Bagpuss, al carui fani sunt Yorke si fiul.

Muzical, albumul este destul de divers, aranjamentele sunt foarte interesante, chitarile electrice schizoide se impletesc cu ritmuri electronice provenite parca dintr-o jucarie, riff-urile dau dependenta, iar Yorke pluteste parca pe falsetto-ul lui (inspirat candva de Buckley, dar personalizat si devenit parte din caracter), atunci cand nu se isterizeaza si nu incepe sa urle. Versurile sunt foarte aluzive la politicile noii ordini mondiale (thief-ul din titlu se pare ca e Bush jr., care se spune ca ar fi furat alegerile din 2000), cu referiri la “Nineteen eighty-four”, cartea lui Orwell pe care daca n-ati citit-o poate ar trebui sa o faceti (in tandem cu “Brave new world” a lui Huxley). Piesele au titluri alternative (spre exemplu titlul alternativ al piesei “I Will” este “No Man’s Land”), nu stiu la ce foloseste asta, poate e doar o fita. Coperta este probabil o aluzie la pop-art-ul tip Warhol, dar reprezinta o harta in care cuvintele si titlurile pieselor sunt cladiri, despartite de strazi si rauri peste care trec poduri (astea se gasesc in interior, nu va chinuiti sa descifrati pe coperta principala).

Cu alte cuvinte va doresc un an bun si fericit si auditie placuta!

L-am descoperit pe Richard Hawley uitandu-ma la concertul Elbow de la Abbey Road. Am zis ca o sa-mi fac un nod la batista sa nu uit sa caut vreun album, ceva. Bineinteles ca am uitat. Mai tarziu, aflandu-ma la Cluj cu un prieten la un pahar de vorba si un schimb de impresii youtubice, mi-a fost recomandata piesa “For your lover give some time”. Cred ca am ascultat-o de vreo cinci ori la rand. Ajuns acasa, am cautat mai multe despre omul in cauza si am aflat ca are sase albume solo si ca a facut parte din Pulp. Incultii astia…
“Truelove’s gutter” nu este un album obisnuit si nu trebuie ascultat doar asa, de aiurea. Iti trebuie o anumita stare, sugerez o minima cantitate de alcool in sange. Momentul ideal (parerea mea) este dimineata de dupa un chef, pe nedormitelea, la un ultim pahar sau la o prima cafea.
Ritmurile sunt foarte lente, mulate pe vocea profunda a lui Hawley, orchestratiile sunt aerisite, stilate, versurile romantioase, dar nicidecum siropoase. Nu va mai umplu capul cu prostii despre productie, sunet, etc., va spun doar ca este editat de Mute Records, probabil cea mai importanta casa independenta de discuri, care a lansat nume ca Nick Cave, Depeche Mode, Goldfrapp sau Diamanda Galas.
Sa-mi spuneti daca v-a placut.

In sfarsit va recomand un album scos anul asta! Ce-ati mai asteptat voi… (apropos, mai citeste cineva chestiile astea?)
V-am mai recomandat dEUS, probabil unul dintre cele mai nebunesti albume pe care le-am ascultat, “In a bar, under the sea”, sunt destul de convins ca multora nu le-a placut, asta e, scuze de deranj, de data asta va recomand un dEUS romantic si, evident, super-feelingos. Poate nu o sa va placa, vorba unui prieten – are prea multe viori, tot ce va pot spune este ca eu sunt topit dupa el. Si va mai pot spune ca nu prea exista ceva comparabil.
Albumul este produs de David Bottrill (a mai lucrat cu David Sylvian & Robert Fripp, Muse, King Crimson, Dream Theatre, Tool, Silverchair, Placebo etc.), co-produs si mixat de Adam Noble (care a mai mixat pentru alde U2, Coldplay, Paul McCartney sau George Michael) la Vantage Point Studio (care le apartine) si masterizat de Dick Beetham la 360 Mastering din Londra. O sa va povestesc eu intr-o buna zi si ce inseamna toate astea, probabil o mare parte dintre voi habar nu au despre ce e vorba (ma refer la productie, mixaj, mastering). Piesele sunt compuse in comun, versurile, ca de obicei apartin lui Tom Barman, vocalistul trupei.
Artwork-ul, semnat de Uber and Kosher, se bazeaza pe tipuri de hartie colorata (cu toate ca hartia folosita este de un singur fel). Greu de explicat, desi nimic complicat.
Sa-mi spuneti daca v-a placut.

Fink, un cantaret modest din Brighton, same old UK, a devenit pentru mine obsesia anului 2011. Asta multumita colegului Costin, care e un pic mai obsedat ca mine. Ultima pozna pe care a facut-o a fost sa se duca pana la Barcelona sa-l vada live.

Stilul minimalist, acustic, inflexiunile vocale cu un iz usor de blues si soul, backingurile superbe, compozitiile nepretentioase, dar eficace, m-au cucerit de la prima ascultare. Am luat toate albumele la rand si mi-au placut toate (inclusiv cel lansat anul asta). Va recomand “Sort of Revolution” pur si simplu pentru ca de la asta mi s-a tras obsesia.

Inregistrat si mixat la 7Dials Studios din acelasi Brighton de Guy Whittaker (exceptand pianul de pe “Move on me”, inregistrat de Anthony Gallo la The Cutting Room, New York, si percutia de pe “See it all”, inregistrata de Kieron Menzies la Track Record, Los Angeles), masterizat de Kevin Metcalfe la The Soundmasters, Londra, “Sort of Revolution” este o bijuterie rara, un album rafinat si frumos prin el insusi, independent de moda sau de media. Vocea lui Fin Greenall (poreclit Fink) este super lucrata (desi aparent n-ai zice) si are un timbru deosebit, iar stilul sau de cantat la chitara, super minimal, are un farmec aparte. Tim Thornton, scriitor la baza (a lansat doua romane pana acum), este un ganditor al instrumentului sau, nu stiu daca am mai auzit pana acum un tobar atat de retinut si atat de putin galagios. Guy Whittaker de care vorbeam mai sus este basistul grupului. Ellie Wyatt s-a ocupat de aranjamentele de coarde, Blair Mackichan de pian, inlocuit de John Legend pe o piesa, iar Andreya Triana a facut backing pe o alta piesa. Versurile sunt destul de inspirate, mai calca stramb pe alocuri, dar nu deranjant.

Artwork-ul ii apartine lui Kate O’Connor. Coperta interioara este si ea foarte simplista, sunt fotografii cu fiecare dintre membrii trio-ului live (cea cu Fink este asa de miscata incat mi-a adus aminte de metoda anti-surveillance din Four Lions ), versuri, multumiri si un logo Ninja Tune cat o pagina intreaga. Tot multumita lui Costin, exemplarul meu are pe spate un autograf cat toate zilele.

Sa-mi spuneti daca v-a placut.

Morphine este una dintre cele mai interesante trupe din anii ’90, total atipica vremurilor, un trio format din bas (+voce), toba si saxofon, cantand o muzica numai buna pentru un club intunecat si plin de fum. S-au desfiintat in 1999, odata cu moartea liderului lor, Mark Sandman, care a facut infarct pe scena, in timpul unui concert la festivalul Nel Nome del Rock in Palestrina, Italia.
Albumul pe care vi-l recomand, The Night, este lansat post-mortem si este un adevarat cantec de lebada. Titlul i se potriveste ca o manusa, atmosfera se instaureaza in urechi de la primele note, saxofonul lui Dana Colley picura parca morfina in sangele ascultatorului, ritmurile “cool” ale lui Billy Conway te fac sa te legeni ca in transa, in timp ce Sandman, maestrul de ceremonii, nedespartit de registrul grav al vocii sale si de basul sau cu doua corzi, ingana versuri nepretentioase, dar fara indoiala cu iz poetic.
The Night este, pe de alta parte, albumul care face diferenta in discografia Morphine, pentru ca este albumul pe care au inceput sa foloseasca discret si instrumente armonice, cum ar fi pianul sau chitara.
Prea multe nu va mai pot spune, nici despre coperta nici despre personal (stiu doar ca pe inginerul de sunet il cheama Matthew Ellard), deoarece nu detin decat mp3-ul. Promit insa sa-mi procur un exemplar original cat de curand.
Sa-mi spuneti daca v-a placut.

In 1998 mergeam la un moment dat pe la Universitate si am vazut un afis. Am stat cred vreo 10 minute in fata lui, cu parul zbarlit pe ceafa si ochii umezi. Robert Plant si Jimmy Page lansasera un album impreuna si faceau acum un turneu mondial, care trecea si prin Bucuresti. Cele doua legende au cantat la Polivalenta, iar pentru mine a fost pana de curand cel mai important concert la care am fost (anul asta am fost la Waters, deci s-au mai schimbat un pic lucrurile). Acum cativa ani a venit din nou Plant la Bucuresti, cu o trupa tanara de data asta, si am fost deasemenea prezent.

Vocalistul Robert Plant, chitaristul Jimmy Page, impreuna cu basistul John Paul Jones si tobarul John Bonham, zis “Bonzo”, au fost in anii ’70 Led Zeppelin, cea mai mare trupa de rock’n’roll a deceniului respectiv. S-au despartit dupa moartea tragica a lui Bonzo (care a urmat exemplul dat de inaintasi si s-a asfixiat in somn cu propria-i voma, dupa ce bause o gramada de vodka). De-a lungul celor 11 ani de cariera au lansat opt albume. De obicei ascultatorii de Zep pun accentul pe primele patru, sau, dupa caz, pe primele cinci. Sunt unii care spun ca puritatea primului nu a fost nicicand egalata, altii care zic ca al patrulea (cel cu Stairway to heaven) este apogeul. Mie personal cel mai mult imi place al treilea, desi cumva imi plac foarte mult toate.

Inregistrat in mare cu The Rolling Stones Mobile Studio, dar si in Island Studios si Olympic Studios din Londra, mixat de Andy Johns, ajutat pe alocuri de Terry Manning, exceptand “Gallows Pole”, mixata la Electric Lady din New York impreuna cu celebrul Eddie Kramer (sunetistul lui Hendrix), produs de Jimmy Page si masterizat de Paul Richmond, Led Zeppelin III este un album esential , o amestecatura de hard rock cu folk, muzica traditionala si blues care suna inca foarte bine, foarte proaspat, in ciuda modelor care s-au invartit in jurul nostru in cei 41 de ani care au trecut de la lansare.

In editia princeps (pe vinil, evident) coperta principala are niste gauri, iar prins in interior este un disc de carton cu multe imagini, care poate fi rotit astfel incat poti schimba imaginile care se vad prin pomenitele gauri. Designul este facut de Zacron. Eu nu am editia princeps, in schimb am editia japoneza pe CD (remasterizata de Page impreuna cu George Marino la Sterling Sound), care imita fidel editia princeps, asa ca ma tot joc cu rotita.

Sa-mi spuneti daca v-a placut.

David Bowie este un artist pe care l-am detestat ani in sir fara a incerca sa-l inteleg, fara macar un motiv anume, pur si simplu pentru ca mi se parea un antipatic sclifosit care nu are nimic de spus. Mi-a picat in mana la un moment dat o caseta cu un best of din anii ’70 si am fost curios ce canta pe atunci. M-am indragostit pe loc de “Space Oddity”, “Starman”, “Letter to Hermione”, “Life on Mars” si alte multe cantece superbe, scrise si interpretate exceptional de sclifositul asta. Bineinteles ca am devenit curios si am vrut sa ascult si alte albume. Pe vremea aia cumparam casete piratate de la un nene care avea o ghereta cu carti pe la Universitate. Legea dreptului de autor intrase deja in vigoare, asa ca se intampla o faza foarte schizo – tipul iti arata un catalog, tu alegeai ce doreai de acolo, cum ar veni faceai comanda, iar a doua zi reveneai cu banii si omul iti dadea caseta, inregistrata de pe CD sau vinil, cu un biletel in ea cu numele pieselor, sau cateodata cu o coperta copiata. De acolo mi-am luat aproape toata discografia lui Bowie, incet-incet, in cateva luni de zile. Unul dintre albumele care mi-au ramas pe creier (imi e clar ca nici cu lobotomie nu mai scap de el) este Outside. Mi l-am luat pe CD original din Germania in 2000, nu stiu cum am facut ca peste cativa ani l-am pierdut sau mi-a disparut, habar n-am, eram prin Cluj mutandu-ma mai mereu dintr-o casa in alta si de obicei pierzi cate ceva cand faci asta des. Dar nu se putea sa nu am Outside original, asa ca mi l-am cumparat din nou cu prima ocazie. Va spun toate astea ca sa va dati seama cat de important e pentru mine.

Produs de Bowie impreuna cu Brian Eno (un gigant al productiilor muzicale, lucreaza de obicei cu U2 si mai recent cu Coldplay), co-produs de David Richards, care a facut si pe sunetistul (impreuna cu vreo patru asistenti), inregistrat la Mountain Studios din Montreux, Elvetia, si masterizat la The TownHouse din Londra de Richards si Kevin Metcalfe, Outside este un album concept absolut schizoid in care Bowie joaca toate rolurile, un album despre crime rituale artistice. Muzica este la fel de schizo ca si tema, dar inovativa si fermecatoare, cu genialul Mike Garson la pian, cu Reeves Gabrels si Carlos Alomar la chitare, Erdal Kizilcay si Yossi Fine la bas, Sterling Campbell si Joey Barron la tobe. Din cand in cand, intre piese, povesteste cate un personaj, interpretat dupa cum spuneam de Bowie, cu vocea modificata electronic. Versurile sunt foarte bine scrise, ca de obicei la ’mnealui. Coperta principala (pe care o vedeti mai sus) este un autoportret al tovarasului. Da, s-a bagat si in arte plastice, la fel cum s-a bagat si in film. Daca nu ma credeti n-aveti decat sa vizitati www.bowieart.com . In interior este jurnalul lui Nathan Adler, personajul principal, colaje de fotografii foarte expresive cu toate personajele si bucati de versuri, design-ul fiind asigurat de Denovo.

Sa-mi spuneti daca v-a placut.

Astazi n-am timp sa va povestesc prea multe, dar nici sa va las balta nu pot. Asa ca luati si ascultati. Pe scurt, Ani DiFranco este o americanca care a facut numai ce a vrut, nu stiu cum a reusit, are propria-i casa de discuri, Righteous Babe, infiintata in 1990 pentru productia primului ei album, casa la care a lansat pana acum nu mai putin de 15 albume de studio si vreo 17 live-uri, a cantat in diverse formule, acompaniata de o trupa, impreuna cu un contrabasist sau singura pe scena ca in concertul de la Carnegie Hall (ce tupeu!). Tehnica ei de chitara este absolut fabuloasa, piesele sunt faine, versurile pe alocuri interesante, pe alocuri copilaroase. Knuckle Down este primul album pentru inregistrarea caruia a acceptat prezenta unui producator, Joe Henry, si asta se simte. Astazi nu o sa va mai insir toata pleiada de oameni care au lucrat la album, ati scapat. Iar despre coperta nu as putea sa va spun nimic, asta fiind primul album recomandat pe care nu il am decat in format mp3. Si asta pentru ca nu se gaseste pe la noi.
Sa-mi spuneti daca v-a placut. Ne vedem diseara