Fake Life si Forbidden Drama au fost ca pe album, una dupa alta. Pe DVD intre ele apare Crossroads, la sugestia lui Victor. Asta pentru ca trebuia detensionata un pic atmosfera dupa un Fake Life foarte dark si foarte lung. La Crossroads n-am fost multumiti de prima dubla si am incercat alte cateva, numai ca nu stiu cum faceam si ma tot poticneam in cate un cuvant si intrerupeam filmarea. Pana la urma ne-am declarat in unanimitate multumiti de prima varianta. Culmea e ca nu imi aduc aminte de ce nu ne-a placut initial.

Am tras doua duble si pentru Watercolor, pentru ca Paula era foarte incordata si se cam simtea. La Rad Cand Imi Vine Sa Plang am uitat ca stabilisem si o parte de solo pentru flaut. N-am tras o alta versiune pentru ca improvizatia vocala a Paulei (care se prinsese ca am uitat) ne lasase cu gurile cascate.

Dupa Losing Control am cantat prima piesa noua (pe vremea aceea era noua), Peaceful Mind. Jake a cantat la mandolina, dupa ce mai devreme se jucase cu banjo-ul si se plimbase intre bas acustic si contrabas. Pe un fragmentel (nu spui care) a gresit grav armonia, dar in cele din urma am zis ca ar fi pacat sa nu lasam piesa pe DVD, mai ales ca mai scosesem cateva destul de importante.

A doua piesa noua a fost Sirens. A treia ar fi trebuit sa fie Blinded by Sunshine, care nu a intrat pe DVD dintr-un motiv foarte bun, desi foarte romanesc – la mijlocul piesei este un duel intre chitara si bas; ei bine, nu stiu ce au pazit domnii operatori, dar atunci cand era randul chitarii filmau numai basul si invers. O alta piesa abandonata inca de la mixaj este Essential Piece, motivul fiind cvartetul fals de pe introducere.

Pentru On the road a trebuit sa modific partitura de coarde folosita in studio, care era scrisa pentru cvintet. Am atasat la noua versiune si interventia oboiului de pe album.

Momentul Andries ne-a relaxat de-a binelea, se pare insa ca nu si pe dansul. Am vazut live mana tremuranda pe chitara la Cea Mai Frumoasa Zi si ma asteptam din clipa in clipa sa si greseasca, dar asta nu prea se intampla la casele mari si nu s-a intamplat nici atunci. Far away in romana a fost surpriza dansului pentru acest concert. Ne-a prezentat-o cu o luna inainte la repetitii si am ras copios cand ne-am dat seama ce piesa e de fapt. Pe cand lucra la grafica, 6fingers ne-a intrebat daca suntem de acord sa puna versurile in interiorul copertii, Departe fiind chestia inedita a DVD-ului. Dupa cum se vede nu am fost de acord.

Dupa Blow Up My Tears am cantat obisnuita No Man’s Land, numai ca eram deja atat de obositi incat a iesit prost. Poate ar fi fost o idee buna sa facem o pauza si sa o reluam, dar in momentul acela gandeam complet diferit. Terminasem in sfarsit concertul, dar Jake insista sa cant si Toast Proposal. Majoritatea prietenilor deveniti public se retrasesera in barul de jos, sus ramasesera numai cativa. Am urcat in pod si mi-am luat chitara. Poate nu era o idee rea pentru credits. Nu o cantasem de multisor si am cam sfeclit versurile, dar am lasat-o asa, ca dovada de live.

Repetitia generala a fost extrem de obositoare, a fost un fel de soundcheck foarte lung in care Victor, ajutat de cei doi tehnici, Cornel Ciuleanu si Alex Mistretu,  incerca sa echilibreze cat se poate de bine sunetul pentru inregistrare, dar si pentru sala. A fost nevoit sa schimbe de mai multe ori aranjamentul pe scena, a indepartat coardele de percutie, a intors pianina si a mutat de nenumarate ori microfoanele. In cele din urma a inclinat balanta spre inregistrare si a lasat sunetul destul de jos in sala, inclusiv in monitoarele noastre. Cele mai mari probleme au fost cu coardele, care vroiau sa aiba reper vocea mea si isi dadusera monitorul destul de tare, astfel incat microfoanele lor ma captau si pe mine, cu contrabasul care se auzea destul de incet si microfonul lui capta foarte tare toba mare (plus ca Jacob se tot batzaia creind un efect gen Singing in the Rain cand se filmeaza prima scena cu sunet), iar cea mai mare problema a fost ca nu am avut plexiglas sa inconjuram toba, iar Cristi dadea cat de incet putea el si tot era cat casa. In plus, Cristi era foarte haotic, facuse rost de instrumentele de percutie cu cateva zile in urma si inca nu stia ce o sa foloseasca unde, se tot plimba intre cajon, congas, darbuka si tobe. Si-a pus pana la urma conga-urile in stanga tobelor, ca sa le aiba mai la indemana. La sfarsitul zilei eram terminati de oboseala si de stress.

A doua zi de dimineata a aparut si echipa de filmare cu tot calabalacul. Au instalat camerele, au umblat la luminile din sala si au pus niste neoane in spatele publicului ca sa creeze contre-jour. Macaraua era demontata, asa ca a fost destul de usor de transportat in podul bastionului. Andrei Baltaretu, omul cu care de atunci incoace am filmat doua clipuri, dadea indicatii in stanga si in dreapta, facea fel si fel de probe si se mai suia pe scara sa schimbe mai stiu eu ce reflector. Cel mai tare operator a fost Jeli, prieten bun al trupei, care nu facea parte din echipa lui Andrei, dar incerca sa ajute. De ce a fost cel mai tare? Pentru ca a platit din buzunar inchirierea camerei cu care a filmat si la montaj i-au intrat doar cateva cadre. Partea buna insa este ca a filmat ca nebunul tot ce s-a intamplat inainte de concert. De unde si making of-ul de pe dvd.

Cu forte semi-proaspete, am mai facut o repetitie de vreo 2 ore ca sa ne asiguram ca totul functioneaza si sa mai eliminam tracul. A venit si Paula, care avea un abces destul de nasol, astfel incat plangea cand ii venea sa rada. A venit si Szabi ca sa repetam cele doua piese cu el. Andries venise cu o zi inainte, asa ca era foarte relaxat (la repetitii), se obisnuise cu locul si cu atmosfera.

A trebuit sa alegem piesele din repertoriul invitatilor si, desi nu s-ar parea, a fost destul de complicat. Pentru Andries au fost vreo 5 propuneri si s-a vehiculat la un moment dat ideea sa le cantam pe toate 5, ca erau scurtute. Am zis totusi ca n-ar fi bine sa exageram si am ales una care ne placea si era destul de cunoscuta. Piesa Paulei a fost propunerea ei. A trebuit modificata insa destul de drastic pentru a se incadra in film.

Dupa ce ne-a anuntat Oleg ca nu poate veni a trebuit sa cautam o alta echipa, am consultat devize estimative ale mai multor firme si in cele din urma am ales echipa lui Andrei Baltaretu, care parea cea mai potrivita sa faca fata productiei si se incadra si in buget.Am programat unplugged-ul pe 3 aprilie pentru ca in Bucuresti era Summit-ul NATO si majoritatea oamenilor implicati erau liberi si mai mult ca sigur ca nu vroiau sa petreaca saptamana in casa. Ca sa nu avem parte de buluceala la filmari, nu am anuntat concertul, dar am vorbit cu prietenii din Bucuresti care puteau fi interesati sa participe si in cele din urma s-a adunat o mica gasca dispusa sa ne urmeze la Tg. Mures pe post de public. Restul de scaune urmau sa fie ocupate de prietenii teatrului. Si ca sa nu fie cu suparare am programat un concert electric in acelasi loc pe 4 aprilie deschis pentru public.

Pe 1 aprilie am plecat spre Tg. Mures, pentru a nu fi obositi de pe drum la repetitia generala si pentru a evita aglomeratia de la iesirea din Bucuresti cauzata de Summit. A doua zi am petrecut nu mai putin de 14 ore pentru aranjamentul pe scena, soundcheck si repetitie generala. Am imprumutat o pianina de la Academia de Muzica – a fost haios, ca vroiau sa ne dea o ruina, dar i-a convins Codrut ca prin minune sa ne dea o Yamaha care zacea pe un hol (a trebuit sa si semneze o hartie cum ca e responsabil pentru eventualele daune). Pe drumul de intoarcere la teatru eram in duba de marfa in spate vreo patru insi ca sa tinem de ea sa nu se izbeasca de pereti, si asa, pe intuneric, am inceput sa si cantam. Romantic de-a dreptul. La teatru alte discutii – nu stiam daca o sa tina podeaua o greutate de proportiile alea (bastionul fiind dupa cum spuneam mai devreme medieval, avand deci o structura de barne din lemn), mai ales ca a doua zi urma sa se aduca si macaraua, care mai cantarea inca 400 kg. Andries, cu umorul specific dumnealui, ne-a prevenit ca n-o sa tina scara, ca-i de lemn, iar daca o sa tina, sigur n-o sa tina pasarela, iar daca nici pasarela nu cedeaza o sa se rupa a doua scara, care e si mai fragila, si hai sa zicem prin absurd ca tine si asta, podeaua de sus e subreda, o sa cedeze cat ai zice peste, iar daca trecem de toate astea si nu se rupe nimic a doua zi oricum soseste si macaraua  si atunci sigur o sa se rupa toate podelele si o sa ne trezim cu totii la subsol. In cele din urma am hotarat sa riscam mai degraba decat sa plecam acasa (daca nu reuseam sa avem absolut totul acustic, nu aveam de gand sa cantam o nota), asa ca ne-am angajat intr-o munca de hamali, pe scarile inguste, incurcandu-ne de multe ori intre noi, impiedicandu-ne, trecand cat de repede se poate pe pasarela care parea si mai firava ca podul. Se pare insa ca acei constructori din evul mediu isi stiau bine meseria – chiar daca in timpul concertului simteam vibratii alarmante in podea de fiecare data cand macaraua aluneca pe sine structura s-a dovedit a fi foarte stabila.

Ideea a inceput mai in gluma mai in serios sa fie analizata la o masa din Clubul Taranului, masa la care prezenti mai erau Codrut Dumitrescu, Victor Panfilov si Oleg Mutu. Primul subiect a fost, cum era si normal, spatiul de desfasurare. S-au propus pe rand diverse sali cu prestanta mai mare sau mai mica – Opera Nationala, Sala Arcub,Teatrul National, Palatul Copiilor, ba chiar un castel de undeva din provincie unde Oleg filmase o reclama. Victor a pus in cele din urma punctul pe i si ne-a amintit de  Teatru 74, un spatiu micut aflat in podul unui bastion medieval din Tg.Mures unde cantasem in timpul Forbidden Tour-ului. Am fost imediat de acord, locul cu pricina era foarte intim si extrem de prietenos, iar in timpul turneului acolo ne simtisem intr-adevar minunat. Oleg a spus ca in principiu il va filma cu echipa lui, lucru care nu s-a intamplat in cele din urma din cauza programului extrem de incarcat cu cinematografia, dar ne-a facut sa luam mult mai in serios lucrurile decat pana atunci. In zilele urmatoare am inceput sa ne gandim serios la strategie, am programat repetitii, Codrut a vorbit cu oamenii de la Teatru 74, care au fost foarte entuziasmati de idee, am primit apoi o schita a teatrului pe baza careia Victor a inceput sa calculeze necesarul de echipament.

A aparut ideea cu invitatii, care initial trebuiau sa fie trei, fiecare pe cate un act, fiecare cantand o piesa proprie si o piesa byron. Numai ca pe cine sa invitam? Am facut o mica sedinta in care am incercat sa definim caracteristicile invitatului. Una la mana trebuia sa ne placa. A doua la mana trebuia sa fie destul de cunoscut incat sa merite efortul. A treia la mana trebuia sa se potriveasca dar sa fie altfel, sa aiba ceva ce noi nu aveam.

Alexandru Andries ne place, e cunoscut, are ceva ce noi nu o sa avem niciodata si e cumva din film. Fiind prieten cu 6fingers de ceva ani, a fost destul de usor de ajuns la dumnealui, in ciuda faptului ca se incapataneaza sa nu aiba telefon.

Paula Seling ne place, e cunoscuta, are o voce pe care noi sigur nu o vom avea niciodata si e cumva din film, desi la televizor se vede altceva. Paula a urmat cursurile Scolii Populare de Arta din Baia Mare, unde pe vremea aceea preda doamna profesoara Matesan. Profesoara care are un plod zvapaiat care canta cu noi.

Al treilea invitat ne placea, era destul de cunoscut si era din film, numai ca nu a putut sa-si ia liber in ziua aceea.

Sint fascinat, intre multe altele, de insecte, si mai ales de fluturi. In casa mea sint insectare peste tot, basca un pet scorpion de 5 ani pe nume Nelutu pe care-l hranesc cu salam cind n-am muste si care sigur va fi vedeta la un moment dat pe vreun material grafic de-al meu. Stiu ca nu e un comportament foarte raspindit, dar exista altii mult mai dusi, nu sint violent si oricum artistii normali sint suspecti.

Da, deci lepidopterele.
Am vrut sa fac si pagina de informatii in acelasi stil, cu tablou separat, si mi-a venit ideea de insectar vechi, de secol 18. Pentru ca in ceea ce facem sintem o familie – byronidae, pentru ca ma reprezinta si pentru ca nu am mai vazut asa ceva. Initial ma gindeam sa fie chiar oamenii respectivi infipti in ace, dar poate ca ideea nu ar fi fost apreciata prea tare.
Sigur, e de munca daca vrei sa si afli cine ce si cum, dar daca iti plac jocurile, totul e ok.
Fluturii sint alesi pe criterii pur estetice, coloristice, nu pe familii, nu sint doi la fel, nu am respectat proportiile lor, nu e nicidecum o colectie coerenta sau macar posibila. Am ascuns si citeva glume, le gasiti voi. Pentru mine si demonii mei am ales un cap-de-mort, desigur.
Cred ca sint sute de layere in imaginea asta, fiecare fluture are umbra, ac, eticheta, text, umbra etichetei, subcategorie, cu umbra si text fiecare… ma mir ca n-a crapat Photoshopul. Partea cea mai enervanta a fost decuparea perfecta a fiecarui fluture, cu antene si tot. Nu vreti sa stiti.

Iata si o varianta cu separatoare din snur, cum se mai faceau pe vremuri.

Coperta 3-trupa

Fotografia trupei e facuta de Stefan Panfili si mi s-a parut foarte buna pentru genul de compozitie pe care il voiam. Noi sintem undeva la mijloc, unde realitatea se transforma in fluturi catre cer si iarba catre pamint. Intre iarba si flying high. Insert your own weed joke.
Plus locurile special rezervate pentru autografe, dada, acum stiu ca trebuie !

Coperta-Kimi

A fost unul din ultimele lucruri pe care le-am facut, pentru ca nu am reusit sa gasesc la timp o idee care sa fie la inaltimea continutului. Poate ca nici asta nu e – la prima vedere cel putin sigur nu e – dar era deja mult prea tirziu.
Asa ca l-am creat pe Kimi.
Care este viziunea mea asupra titlului, si anume intregul care depaseste partile componente, (al)chimia muzicala dintre noi.

Sint constient ca prima reactie a unui om obisnuit este “cine dracu e asta si mama ce urit e”. Sau “wow ce freza si-a tras Dan”.
E un risc asumat. In general lumea si-a dat seama la a doua privire ca ceva e foarte in neregula cu fata lui, si multi (dar mai putini decit ma asteptam) au inteles si de ce. Probabil n-a fost o alegere fericita pentru o coperta, care trebuie sa fie clara si directa daca vrea sa fie remarcata. Asta e, cel putin are avantajul ca formatul va fi sigur remarcat (macar prin faptul ca nu intra-n raft).
Kimi, Al Kimi mi-a venit in minte in momentul in care neuronul meu a facut un scurtcircuit intre A Kind of Alchemy si A Kind of Magic, mi-a amintit de coperta The Miracle, aia cu ei lipiti doi cite doi. Uau, am zis, eu vreau una in care sa fim toti intr-o singura fata.
Asa ca am purces la treaba, aveam 3 fotografii de studio roz cu mine, Dan si Costin, una cu Matesan cu freza noua (care nu se vede decit foarte rar, la ocazii speciale), Vlady a fost o problema pentru ca nu aveam nici o imagine frontala suficient de mare, dar l-am deformat si l-am recolorat pina a intrat (principiul romanesc “il luam putin la pila si iese”), iar corpul a aparut ulterior, cind am considerat ca o fata decorporata nu e de ajuns (bine ca am facut asa, nu stiam de coperta Kings of Leon).

Ideea era sa folosesc zone cit mai recognoscibile din fiecare dintre noi, asa ca am ales ochelarii perpetuu strimbi ai lui Costin, cicatricele lui Dan, sprincenele mele, parul lui Matesan, barba/rinjetul caracteristic ale lui Vlady.
Uite-asa:

Gestul lui Kimi puteti sa-l interpretati cum va place, pentru mine este fie albumul 2, fie Peace, man, fie V de la Veronica.
Logoul byron (intentionez ca de-acum inainte sa nu fie doua la fel, din orice le-as construi) e facut din tuburi de neon plus cablurile aferente, iar efectul accentuat prin lacuire selectiva in conditiile in care tot restul e mat. Sarpele laocoonic – vorba lui Andries – poate fi felul in care jongleaza Kimi cu notele (care-i intra pe o ureche si-i ies pe alta, ilustrind, desigur, calitatea deosebita a memoriei muzicale de care dau dovada toti membrii formatiei, mai ales live). Perspectiva, culoarul si sigla de neon sint un fundal pentru Kimi care invita ascultatorul sa intre la freakshow.

Totul a fost lucrat in Photoshop cu o tableta grafica Wacom Intuos (si tare-as vrea un Cintiq dar e oribil de scumpa).
Si ca sa vedeti ce extreme geek sint, uite si la ce ecran:

Repet, de final: nu conteaza ce am vrut sa spunem, conteaza ce ati inteles voi. Lasati arta sa traiasca.

Si-am incalecat pe-o sa.

Sau Alpinistul, cum i se mai spune.

Pe Victor Panfilov, omul care e in spatele tuturor produselor byron, si care este pentru mine un adevarat alchimist, am vrut sa-l fac parte dintr-un manuscris medieval, asa ca am studiat la inluminuri pina mi-a venit acru. De la proportiile gresite pina la perspectiva naiva si genul de contururi nenaturale si motive florale omniprezente.

La fel, initiala T ultradecorata si batuta cu foita de aur in jurul capului. Asta mi-a luat cel mai mult, totul e desenat manual, ca sa dea nota aia de imperfect. Oricum, decoratorii medievali mi se par mai dementi decit chinezii ca nivel de detalii. Pacat ca atita talent a fost irosit pe subiecte exclusiv religioase. Portretul e desenat naiv dupa aceasta minunata fotografie:

Blazonul, normal, include armele/instrumentele alchimistului in cauza, VU-metre, butoane, slidere, Apple/Pro Tools.

In final am suprapus o textura de fibre de hirtie de pe siteul www.cgtextures.com, o resursa exceptionala de texturi gratuite pe care o folosesc foarte des (multe din ele pe discul asta).

Blinded by Sunshine

O piesa despre despartiri sub soare orbitor, cumva opusul lui The Night pentru mine (desi Peaceful Mind a fost gindita ca fiind acel opus). Nu stiu daca e clar, pasii sint ai unei singure persoane, care se rupe in doua. Initial adaugasem o balta de singe in momentul opririi, singurele lucruri colorate in desertul alb-negru fiind semnul/decizia si singele/sacrificiul, dar s-ar fi interpretat altfel si nu voiam asta.

Jur ca referintele catre 2 trupe romanesti contemporane sint complet intimplatoare. Si in acelasi timp semnificative atunci cind le-am realizat – dupa ce imaginea era gata.

A Peaceful Mind

Asta a fost oribil de grea. N-as mai face asa ceva decit pentru multi-multi bani, sau pentru byron .

Peaceful Mind – Zen. Starea in care trebuia sa intru ca sa pot sa lucrez la mandala tibetana varianta byron. Am incercat pentru doua zile sa intru in pielea unui calugar budist. N-o sa ma vedeti purtind portocaliu prea curind, asta e clar.

Mandala poate fi o reprezentare a universului, interior sau/si exterior. Am considerat-o ideea potrivita pentru mesajul calm si relaxat al piesei. Realizarea insa n-a avut nimic Zen, dupa 10 ore nu-mi mai simteam spatele de durere.

Pe scurt, ingredientele mandalei byron au fost altele decit nisipul obisnuit: bomboane de coliva de foarte multe tipuri, fulgi de cocos colorati si Tic-tac. Pentru fondul negru nisip decorativ de la Ikea si pentru text litere din supa alfabet Knorr. Totul facut cu penseta si lingurita pe o foaie de hirtie.

Frustrarea majora a venit din doua parti: in primul rind conturul mandalei, care trebuie sa fie un pseudo-degrade de linii din ce in ce mai deschise. Eu aveam asta:

Nu va povestesc ce placut e sa separi un pahar de bastonase fragile pe culori.

In al doilea rind, profilul fiecarei bomboane si bastonas este rotund. Fiind extrem de mici si usoare, totul devine un joc Marocco (sau Mikado, cum ii zice de fapt), orice miscare minuscula poate genera o avalansa de bombonele, de-ti vine sa arunci totul pe geam. Daca ai si o pisica in preajma treaba devine rapid exploziva.

Mi-a crescut foarte rapid respectul pentru calugarii care fac chestia asta cu nisip pe suprafete de metri patrati in saptamini, numai ca vintul sau pasii sa le distruga in citeva secunde. De fapt asta cred ca e si mesajul mandalei: toate sint trecatoare.

Pina la urma am facut doar centrul cu ochiul (vai ce cosmar asezarea bobitelor alora minuscule cu penseta, una cite una, plus sfarimarea ca sa stea pe loc…) si jumatate din mandala, restul a fost obtinut prin proiectie si recolorare. Si, asemenea mandalelor de nisip, intr-o secunda a disparut toata munca de 2 zile. Ei, macar a mea a fost dulce (desi raminea ceva nisip printre dinti).

Cu textul, alta aventura: initial voiam sa il scriu pe tot, rind cu rind, si sa-l fotografiez. Dupa citeva rinduri intr-o ora am realizat rapid ca it’s a no-no, asa ca am fotografiat doua seturi de alfabet pe fond de nisip si tot restul a fost recompus pe baza lor, cu diverse rotatii la fiecare litera ca sa nu dea senzatia de repetitie nicaieri.

Din nou, culorile imprimate nu sint destul de saturate, e mult mai spectaculos pe un ecran.

Asta este tipul meu de nebunie – nebunia chinezeasca, minutiozitatea. 90% din timpul afectat graficii e consumat pe chestii repetitive si plicticoase, decupaje in general. Trebuie sa-ti poti da cumva creierul pe pilot automat, altfel te enervezi rau.

Da’ rau !

Pe asta am stiut-o din secunda 2. O panglica Mobius cu o singura fata pe care sa curga textul, fara inceput si fara sfirsit. Un fel de carnetel de amintiri, un scrapbook. Lucruri din trecut care ar trebui sa stea acolo, presate intre foi, intr-o fotografie ingalbenita, dar care uneori ies din pagina si se coloreaza din nou, aici, acum.

Banda de hirtie a fost prinsa cu ace pe suport si am simulat defocalizarea in zona in care iese mult din pagina, asa cum ar arata daca ar fi fotografiata in realitate. Rama e un paspartu negru, petalele uscate provin dintr-un potpourri iar fotografia am invechit-o si mai mult cu pete specifice scanate din alte si alte poze vechi ingalbenite si deteriorate.

Sigur ca o scrisoare de dragoste trebuie scrisa de mina, iar provocarea a fost ca tot textul sa fie vizibil pe banda. Ma rog, a iesit acceptabil si diferit.

King of Clowns

Un alt fel de nebunie decit cea de pe A Little Bit Deranged. O nebunie care pindeste dupa colt, iti da aripi si te face sa te crezi imparat, desi de fapt jonglezi cu focul.

Matesan e perfect pentru rolul ala, inaripat cu texte.

Am vrut sa merg pe ideea de Joker, de nebunie diabolica – zimbetul dement al lui Cristi e putin deformat in directia aia – ca si sprincenele nicholsonice. Iar parul nici nu necesita vreo modificare.

Nebunia din jur e o suprapunere a circa 20 fotografii de-ale mele cu tot felul de ciudatenii, in general poze lungi miscate, faruri de masini, fulgere, luminile strazii, seminee, un apus apocaliptic sau pur si simplu dovleci de Halloween.

The Song that Never Was

O radiografie de prin casa, niste markere post-it si mult par smuls incercind sa fac sa incapa scrisul exact in cutia craniana, imitind circumvolutiunile cumva.

Am scris piesa in ideea de a incerca sa-i dau o idee ascultatorului despre ce se intimpla cind compui. Sigur ca nu toti sintem la fel, dar mi se pare interesant (si in acelasi timp destul de schizo). Nu-mi amintesc sa fi citit multe interviuri in care artistii sa explice cum fac sa creeze muzica. Asa ca am plecat de la ideea de muzica inchisa undeva in interior, zbatindu-se sa iasa.

Corpurile straine opace apar albe in radiografii.

Sirens

Sau traiasca fisheyeul, nu puteam sa nu conectez ochiul cu coada de peste.

Aici am ales sa fiu mai literal, sensul pe care l-a dat Dan piesei e altul.

Orice trimitere catre Fetele marinarului sau alti fosti-actuali-viitori este pur intimplatoare.

Panorama nu e din Grecia, ci din Croatia (Karlobag), a fost formata din vreo 20 imagini si ca sa poti sa faci din ea o distorsiune de genul asta trebuie sa acopere 360 grade.

Se cheama stereographic projection, sau, in limba umana, pentru ratiuni evidente, Little Planet – dati un search si o sa gasiti o gramada de imagini foarte interesante, de ex aici:

http://www.photographyblogger.net/stereographic-projection-photography-100-little-planets/

Am vrut niste litere marine, cit mai grecesti – pentru mine “mare” inseamna Mediterana si componentele sale, nu Vama. Sint indragostit de ea, cea albastra, pe cea neagra/verde mort am parasit-o definitiv.

Splashul ii apartine unui saritor de la (infricosator de) mare inaltime la Dubrovnik. Uite, sa va clatiti ochii:

Imi amintesc ca a fost destul de dificil sa il distorsionez si pe Codrut la fel ca pe restul – el fiind deja fotografiat cu un fisheye.

Nu-mi place cum se imprima albastrul, e atit de mort… imaginile sint mult mai saturate si mai realiste pe un ecran.

Vitruvian Man

Dan a fost primul. Si pe asta am stiut-o din primul moment. A durat un pic pina am gasit fotografiile necesare compunerii corpului, toate ale lui (usor de verificat, te uiti la aratatorul drept). Totul e un colaj de imagini din concertele noastre, pacat ca pe hirtie nu se mai intelege mare lucru din fundal.

Initial Dan avea o figura serioasa, dar pe masura ce ii rezolvam si pe ceilalti asta il singulariza, asa ca l-am rugat sa imite si mimica tov. Vitruvianu, care se uita urit si cu colturile gurii-n jos, probabil enervat de atita lume care-l vede si-l copiaza.

I-a iesit.

Dupa cum probabil ati observat incercind sa cititi versurile, aveti nevoie de o oglinda. Multe din notitele lui Leonardo (al carui umil fan sint) sint scrise de la dreapta la stinga, si am incercat sa-i imit si forma literelor. Da, chiar sint scrise asa. Sint ambidextru, pot scrie si cu stinga, in ambele directii. Si simultan. Nu vad la ce-mi foloseste (ba da, pot sa pacalesc un grafolog).

O vad ca pe un joc. O joaca de-a soldatii, de-a petrolul, o joaca de-a destinul mondial. Nu e indreptata impotriva unei singure natiuni sau unui singur om, desi “ei” sint exemplul cel mai la indemina. Nu sint antiamerican, sa fim bine intelesi. Sint(em) anti-stapinii razboiului, ca tot se vorbea de Dylan. O piesa vesela cu mesaj… mai putin vesel.

Cred ca a trecut prea mult timp de la cintecele de protest anti-Vietnam. Protestul in muzica e acum fie inexistent, fie indreptat in cu totul alte directii. Inversunarea lui Dylan si a lui Sinead nu se mai prea regaseste la noua generatie, iar cei vechi s-au saturat sa mai lupte. Poate s-au convins ca e derizoriu ?

Am folosit vreo 400 soldatei minusculi si masinarii de razboi de la un prieten al lui Dan, plus tot felul de cisterne de benzina la scara imprumutate de la copiii lui Victor. Majoritatea soldateilor aveau un nivel de detaliu absolut incredibil, pina si trasaturile faciale erau vizibile (in conditiile unui cap de vreo 2mm). Am fost surprins ca o parte din ei erau echipati cu unelte de sapat, sau erau chiar in actiune, asa ca am putut sa ilustrez titlul literal. Asezarea lor a luat cel mai mult, am incercat o gramada de variante, cea mai buna mi s-a parut o incadrare cu un super wide angle, de foarte aproape (chiar linga lentila), sa dea impresia de profunzime si de trupe cita frunza, cita iarba.

Vlady imbracat in copil tembel si-a jucat rolul senzational, efectiv nu stiam ce postura sa aleg in final.

Fontul ales e unul cam dislexic, iar pentru amatorii de cautari de detalii, m-am jucat cu sensurile literale ale cuvintelor in text, va las placerea sa cautati detaliile in desenele de pe text.

War

Dualitate. Doua versiuni ale versetelor, doua intrupari ale aceluiasi Adevar. Doua viziuni complet opuse, o neintelegere care a facut si face milioane de morti. Fanatism, manipulare, ignoranta si cea mai profitabila afacere inventata vreodata.

E un duet, cum ar fi putut fi altfel ?

Imaginea e trucata in mica masura, fotografia am facut-o acum vreo 2 ani, si in original porumbelul nu era alb, era doar un gugustiuc, scena a tinut citeva secunde insa metafora m-a marcat.

A Little Bit Deranged

Internet. Cabluri. Tevi. Giger. Instalatii. Alien.

Venele noastre sint magistralele de date.

O stiu prea bine, sint unul din dependenti. Probabil ca daca intr-o zi curentul electric ar disparea, as fi unul din lemmingii care s-ar arunca de pe bloc – mare parte din cablurile fotografiate chiar exista, asa arata zona din spatele receiverului meu, doar Costica e adaugat ulterior in oglinda. E neclar pentru ca planul de focalizare este suprafata oglinzii, iar reflexia e mult mai in spate.

Cuvintele sint cabluri de date intortocheate, si nu e nimic surprinzator in cioburile din noi, fiecare orientat putin in alta directie. Am devenit toti multitasking, nu mai e apanajul lui Napoleon.

Am muncit o ora sa indoi o sirma in forma titlului, dar era mult prea lung si sirma prea subtire.

Asa ca am desenat cablul torsadat in cauza.
Poate ca un bun working title ar fi Sirmaaaaaa !

Iata si o prima idee de distorsiune faciala un pic disturbing.

Iar mutra lui Costica mirat folosita pina la urma merita o postare:

I Don’t Want to Entertain You

Unul alt mic protest. Nu stiu daca Dan a gindit-o ca replica la Let Me Entertain You, eu asa o vad. Cert e ca mi-am varsat putin veninul impotriva a ceea ce a ajuns entertainmentul principal romanesc, si anume cel televizat.

Din nou, nu vorbim despre un post anume, a, ba da, 6fTV (ce, eu sa n-am logo ?). Super Karaoke. Formatul il stiti, e acelasi la toate, traind de pe urma acelorasi sms-uri agramate/ teste de compatibilitate pe baza prenumelor.

Citeva posturi din acelasi shooting:

Mustata stiti sigur cui ii apartine, si cred ca e emblematica pentru locul in care ne aflam cultural. Acordeonul e al lui Dan, si dupa cum ati vazut la lansare – si veti mai vedea – chiar functioneaza.

Surprinzator, mi-a fost imposibil sa gasesc un peste de sticla din ala adevarat in 2009. Poate sint toate la Buftea. Sau poate nu am eu prietenii potriviti. Milieuri am gasit. Pestele l-am furat de pe net pina la urma, recunosc cu rusine… dar nu putea sa lipseasca.

Partea asta este pentru voi, cei care aveti albumul. Deschideti la pagina 2. O sa incepem cu …

Discul

Am mintit cind am spus ca nu aveam nici o idee: am vrut dintotdeauna un cd patrat. Toate sint rotunde, vreau unul altfel ! Desigur, nu puteam decit sa-l fac sa para patrat, si am mers pe grafica omului vitruvian inscris in cercul si patratul tangente – cercul este conturul discului, patratul negru continuat pe coperta este ce vezi de fapt prima oara (asta daca cel care a montat discul in fabrica l-a pus corect, multe erau rotite la 180), alaturi de simbolul byron, ochiul stilizat. O faza draguta a fost aici ca initial exista si mentiunea ”byron – a kind of alchemy”, scrise jos cu alb si cu corp foarte mic de litera pe circumferinta discului, asa cum e scris textul de copyright. Am reusit sa uit sa il adaug in versiunea finala, asa ca avem un disc complet criptic, si e mult mai bine asa.

Cam asa ar fi trebuit sa arate:

Cdul nu are tavita, ci doar un mic nasturas de prindere tocmai pentru ca patratul negru sa fie cit mai clar si pacaleala cit mai mare. Aici am avut emotii, pentru ca nasturasul este pus manual, si daca nu e pus perfect unde trebuie se duce dracului efectul respectiv.

Gone fishing: mi-a placut ideea ca omul vitruvian, satul de stat sute de ani in cercul patrat si-a luat o vacanta, s-a dat jos si a evoluat de pe o pagina pe alta, in urma unui fel de alchimii dubioase. Cum ar fi daca Sisif ar lasa pietroiul citeva zile si ar pleca un pic la o stiuca ? Unde s-a dus ? Da pagina, urmeaza pasii.

The Night

Imi plac benzile desenate de cind abia stiam sa citesc in romana. Asa am invatat franceza: am avut norocul sa am acces la Pifuri si Rahane pe vremea impuscatului si am tot citit de-a lungul anilor, pina cind am trecut si la alte culturi si l-am descoperit (destul de recent, gratie lui Andries, un alt fan BD) pe Frank Miller. Imaginea asta e un fel de omagiu Sin City si inventiilor sale monocrome incredibile. Mi se pare fascinant cum citeva linii devin siluete, si mai ales din ce moment incolo o linie e doar o linie si nimic mai mult.

Am trecut prin foarte multe variante de schite, asta mi s-a parut cea mai puternica. Nu exista contact intre cele doua siluete, dar simti ca ii leaga ceva foarte intim, poate bucuria de a putea vedea luna in mare, poate altceva, cine stie ?

Partea cea mai frumoasa a fost stergerea liniilor. Cit lasi, ce lasi ? Sint acceptabile reflexii fizic imposibile pentru rezolvarea unor contururi ? (Miller le accepta.) Nu stiu daca am reusit sa las exact cite linii trebuie pentru ca al nostru creier sa completeze restul, sper ca da.

Starea pe care mi-a dat-o piesa este una diferita de cea pe care o are Dan – ca tot vorbeam de arta vie – si am ilustrat-o ca atare. Pentru mine, The Night este o experienta senzuala psihedelica intr-o Vama teoretica, idealizata si complet nerealista. In negru si alb.

Zeitgeist

M-au impresionat scrisorile cenzurate, unele din ele cu pagini intregi ucise definitiv cu tus negru, gros. Cite vesti importante nu au mai ajuns niciodata ? Cite vieti au fost afectate de o dira de tus ?

Initial am facut citeva variante pur digitale:

Nu erau ok, am incercat sa fac ceva cit mai realist, asa ca am gasit o masina de scris veche la Dan acasa si am facut tot posibilul sa comit toate greselile disponibile: rinduri inegale, spatieri gresite, corecturi, variatii de presiune etc. Am intrat in pantofii cenzorului, ucigind fraze, adrese, nume. Textul meu chiar a existat pentru scurt timp, un cuvint mutilat e mai credibil decit o pata de tus care stie ca nu acopera nimic. Am fost calau si victima, acum textul e definitiv mort, nu-mi amintesc ce am adaugat.

Stampila Zeitgeist de tip Cenzurat este creata digital si imi sugereaza un marcaj cu fierul rosu. Ca o sigla pe un post tv. Sa se stie cine detine comunicarea.

Revin la anul. Sa aveti un 2010 mai bun decit 2012.