Die Welle este un film indraznet, in care un profesor incearca sa demonstreze practic ca fanatismul de tip nazi este inca posibil, chiar si in Germania. Asistam la crearea unei atitudini, unei uniforme, unui simbol, unui gest, toate menite sa unifice si sa dea forta clasei expuse experimentului. Si pentru ca sunt la un pas de a va divulga prea mult, ma opresc aici cu prezentarea subiectului. Asa, din spuse, probabil nu pare prea atractiv, va garantez insa ca filmul este foarte bun. Nu vi l-as fi recomandat daca ar fi fost altfel.

Vizionare placuta!

Regizorul Jean-Pierre Jeunet este cunoscut in general pentru Amelie, un film intr-adevar extraordinar, dar pe care nu vi-l recomand din simplul motiv ca este prea cunoscut si mi se pare imposibil sa nu-l fi vazut deja. Delicatessen (regizat impreuna cu Marc Caro) este mai putin cunoscut, mai vechi, mai ciudat, dar foarte interesant. In plus este primul lung-metraj al sau. In rolul principal joaca Dominic Pinon, actorul fetis al lui Jeunet (a jucat in absolut toate filmele lui, inclusiv in Alien: Resurrection). Printre ceilalti ilustri necunoscuti (cel putin pentru mine) se afla si Jean-Francois Perrier, timidul din Le Bal, despre care am mai povestit.

N-am sa va dezvalui subiectul, ca de obicei, mai bine vedeti voi despre ce e vorba.

Sa-mi spuneti daca v-a placut. Si daca nu, de ce.

“In essence, the Monty Python team are the comedy equivalent of the Beatles” zice Mark Lewisohn, cel mai mare expert in Beatles din lume.

Dar ce-i aia Monty Python?

Infiintat in 1969 in Marea Britanie, grupul umoristic Monty Python, format din John Cleese, Terry Jones, Graham Chapman, Michael Palin, Eric Idle si Terry Gilliam (singurul american din gasca, viitor regizor al filmului Brazil, pe care vi l-am recomandat acum ceva vreme), a avut propria emisiune la BBC, a realizat trei filme de lung metraj, a sustinut show-uri live si a lansat discuri si carti. Sunt sigur ca multi dintre voi au vazut filmele sau emisiunile, ca-i stiu pe cei din Python si poate chiar arunca cate un citat intr-o conversatie oarecare. Ma simt obligat insa sa dau toate informatiile pentru ca sunt la fel de sigur ca sunt unii care n-au avut ocazia sa-i cunoasca inca.

The Meaning of Life este un film compus din sketch-uri care urmaresc toate etapele vietii umane in societatea actuala. Pythonii, ca de obicei, joaca majoritatea rolurilor, inclusiv pe cele feminine, umorul este fabulos, inteligent, cateodata pretentios, dar nu degeaba. Regia este semnata de Terry Jones. Imi este aproape imposibil sa scriu despre el fara sa va povestesc nicio faza, asa ca mai bine tac si va las sa va uitati. Credeti-ma, e musai sa-l vedeti.

Sa-mi spuneti daca v-a placut.

Tony Wilson a fost un prezentator de televiziune foarte important pentru cultura Manchesterului. A fost primul care i-a invitat pe Sex Pistols intr-o emisiune, dar nu asta l-a facut atat de important, ci mai degraba faptul ca si-a infiintat propria casa de discuri, Factory Records, la care a semnat nume ca Joy Division, Happy Mondays sau New Order. Bineinteles, “semnat” e doar o expresie. O alta miscare foarte importanta a fost infiintarea clubului The Haçienda, devenit loc de cantare (aici au prestat The Smiths, Einstürzende Neubauten si chiar Madonna, pe cand era o celebra necunoscuta) si mai tarziu unul dintre primele cluburi de house.

Michael Winterbottom este unul dintre regizorii mei preferati. Modul lui de lucru este total atipic. De obicei isi lasa actorii sa improvizeze pe marginea textului, asta dupa ce le-a creeat atmosfera propice. In 2002, Winterbottom a facut un film absolut delicios despre Wilson, denumit 24 Hour Party People. Rolul principal este jucat de Steve Coogan, un alt preferat de-al meu, restul actorilor fiind, cel putin pentru mine, total necunoscuti.

Sa-mi spuneti daca v-a placut.

Orasul Zeilor este, contrar aparentelor, o suburbie jegoasa si violenta din Rio de Janeiro, despre care a scris un anume Paulo Lins o carte semi-autobiografica, publicata in 1997. In 2002, Fernando Meirelles si Katia Lund au ecranizat-o. Nu stiu cum e cartea, dar va garantez ca filmul este absolut fascinant. Un fel de Goodfellas hardcore, marca Brazilia. Actorii sunt niste ilustri necunoscuti, singura pe care am mai vazut-o dupa este Alice Braga.
Bineinteles, ca de obicei, ma astept ca multi dintre voi sa-l fi vazut deja, dar am invatat din experienta sa recomand si ce mi se pare mie ca stie toata lumea.
Sa-mi spuneti daca v-a placut.

Filmele romanesti mi se par in general insipide, cele mai noi si mai de succes mi se pare ca sunt facute pentru oricare alta natie in afara de a noastra, facute ca sa socheze, sa castige premii pe la festivaluri, sa satisfaca cererea unei mode care cel putin pe mine nu ma reprezinta. Poate ca asta este unul din motivele pentru care Nae Caranfil mi se pare cel mai bun regizor roman, fara nicio legatura cu prietenia dintre noi – eram mare fan cu mult timp inainte sa-l cunosc. Nae nu incearca sa se incadreze intr-un curent, nu incearca sa socheze pe nimeni, el face film pentru ca respira film si traieste odata cu personajele lui toate dramele si comediile lor. Astazi o sa va recomand pentru prima oara un film romanesc, deci trebuie sa fie de Caranfil.
“E pericoloso sporgersi” este o poveste impartita in trei puncte de vedere, corespunzand celor trei personaje principale. Primul personaj este Cristina Burlacu, o eleva la liceu, jucata de frantuzoaica Nathalie Bonnifay, care a invatat romaneste pentru rol (din pacate n-a putut scapa si de accent, drept urmare a fost dublata ulterior de Irina Movila), al doilea personaj este actorul de teatru Dumitru Staroste, zis Dino, jucat de George Alexandru, iar al treilea este soldatul Horatiu Anghel, jucat de Marius Stanescu. Personajele secundare sunt delicioase, Vizante il joaca pe Vizante (in primul sau rol), Florin Calinescu este locotenentul Grecea, cu un sictir autentic de cadru al armatei, Valentin Teodosiu este Jean, colegul si partenerul de misto-uri al actorului, Mihai Bisericanu este Titi, cel mai poznas dintre soldati, iar Magda Catone este curva regimentului, Rexona. Actiunea se petrece in timpul comunismului, intr-un oras de provincie de langa Dunare, dar asta nu afecteaza cu nimic hazul filmului, ba chiar in anumite momente il sprijina. Nu o sa ma apuc acum sa va povestesc actiunea, nu vreau sa va stric placerea. O sa va spun doar ca se gaseste pe torrente in vreo 3 variante, cea mai mica fiind si cea mai prost trasa. Si daca va e chiar lene rau, este pe youtube, impartit in tz bucati. Eu l-am vazut anul trecut la cinema, a fost proiectat de doua ori la Studio.
Sa-mi spuneti daca v-a placut.

Izzy Goldkiss (Tim Roth) este fiul unui milionar evreu care isi reneaga originile si traieste cu saracii intr-un asa zis hotel. Intr-o buna zi se arunca de pe cladire, iar taica-su, care ii pierduse urma de ceva vreme, deschide o ancheta prin care vrea sa demonstreze ca nu s-a sinucis. Asa ca il angajeaza pe detectivul Skinner (Mel Gibson) sa-i gaseasca un vinovat printre nebunii locatari. Cam asta e intriga scenariului scris de Bono impreuna cu Nicholas Klein.

Jeremy Davies face rolul vietii lui, este retardul din rolul principal (Tom Tom), Milla Jovovich e zanatica de care se indragosteste, Peter Stormare (v-am mai zis ca e unul din marii mei preferati) e un fan Beatles care traieste cu impresia ca el a scris Sgt. Pepper’s, dar din motive bizare nu a fost trecut pe coperta, iar Amanda Plummer e o nebuna care pretinde ca Goldkiss se logodise cu ea.

Bono a scris si mare parte din muzica, impreuna cu Daniel Lanois, Brian Eno, U2 si multi altii, muzica pe care, va dati seama, a si interpretat-o. Culmea, sunt bucati pe soundtrack-ul asta care mi se par mai faine ca orice U2. Una din piese este scrisa pe versuri de Salman Rushdie si este, probabil cea mai emotionanta (The Ground Beneath Her Feet). Lou Reed canta Satellite of Love (pe disc o face Milla Jovovich). Dar uite ca a venit vorba de muzica si brusc m-am pierdut in amanunte.

Filmul este regizat de Wim Wenders despre care in afara faptului ca a regizat Der Himmel Uber Berlin, Until The End Of The World sau Buena Vista Social Club, nu stiu ce mare lucru sa va spun. A, da, anul trecut la TIFF i s-a acordat premiul pentru intreaga cariera. Si a si fost prezent.

Sa-mi spuneti daca v-a placut.

Terry Gilliam este unul dintre regizorii mei favoriti, iar Brazil este unul dintre filmele mele favorite. Asa ca, macar de curiozitate, trebuie sa-l vedeti . Primul lucru pe care trebuie sa-l stiti este ca nu are nici o legatura cu Brazilia. Brazil este un cantec pe care probabil il stiti, iar in film este hit-ul suprem, este singura piesa difuzata la radio. Pe toate canalele, non-stop . Dar filmul nu este nici despre muzica. Gilliam ne prezinta o societate utopica, de tip Orwell, in care totul pare ca a luat-o razna. Teroristii bombardeaza orasul, birocratia este un animal claustrofob incompetent, dar cu pretentii, totul circula prin conducte, inclusiv actele, cainii au plasturi pe fund ca sa nu faca mizerie pe strada, toate cadourile de craciun sunt identice si absolut nefolositoare, femeile poarta palarii in forma de pantof (de la Dali citire), iar Sam Lowry (jucat de Jonathan Pryce) se viseaza zburand, salvand-o pe frumoasa lui inchipuita. In film mai joaca Ian Holm, Michael Palin, Robert De Niro si Bob Hoskins, toti in roluri secundare.

Sa-mi spuneti daca v-a placut.

Peter Greenaway este un regizor britanic cu totul special. Scolit in arte plastice, el a incercat sa transpuna in imagine in miscare lumina si culorile specifice picturii flamande. Filmele lui au scenarii neobisnuite, croite pe idei neobisnuite. Spre exemplu, The Pillow Book, filmul pe care vi-l recomand saptamana asta, este un film despre caligrafie si literatura. Ce-ar fi daca un scriitor ar trimite la editura o carte vie? Oare ar fi cineva interesat sa o publice? Nu va spun nimic mai mult de teama sa nu va stric placerea. Si nici de Ewan McGregor nu va spun, o sa-l vedeti voi

Sa-mi spuneti daca v-a placut.

Fratii Cohen, Ethan si Joel, sunt unii dintre cei mai productivi facatori de filme de la Hollywood si unii dintre cei mai atipici. Probabil in ultimii ani ati vazut No Country For Old Men sau mai recentul True Grit. Ei bine, astea sunt filme atipice pentru ei, s-au luat prea in serios. Cel pe care vi-l recomand (si mai mult ca sigur o sa va mai recomand din filmografia lor) este The Hudsucker Proxy, un film biografic de fictiune despre inventatorul hula hoop-ului. Cum adica biografic de fictiune? Pai nimeni nu stie cine a inventat hula hoop-ul, asa ca tovarasii Cohen au inventat un inventator. In rolul principal joaca Tim Robbins, iar intr-unul din rolurile secundare Paul Newman. “You know… for kids!”
Sa-mi spuneti daca v-a placut.