Uitasem sa povestesc cea mai hazlie chestie din ziua aia. Cu Cristi evident. In vizita la o moschee pe la vremea amiezii ne-am trezit uitandu-ne fascinati la dl Matesan care, cu gesturi sigure si extrem de naturale, a inceput sa bata matanii, dar, credeti-ma pe cuvant, indeplinind pas cu pas ritualul. Mi-a fost teama sa-l intreb de unde stie ce are de facut, pentru ca cine stie ce as mai fi descoperit.
Sau o noua saga in desfasurare.
Iata ca a venit randul meu sa scriu. Cum nu sunt si n-o sa fiu niciodata artist, sper ca veti avea ingaduinta pentru eventualele stangacii. Povestea insa trebuia sa o spun eu… nu stiu de ce, asa am simtit. Cat eram acolo tot negociam intre noi care sa scrie, apoi am zis ca tragem la sorti. Pe drumul de intoarcere atunci cand oboseala acumulata pe intreaga perioada era maxima si toata lumea nu voia sa simta decat patul de acasa, am simtit ca suntem o echipa, si ca desi suntem asa diferiti cu asteptari diferite si scopuri diferite, nu faceam decat sa ne sprijinim unul pe altul. Nu stiu de ce am scris fraza de mai sus, nu are legatura cu nimic. Ba da cu Cristi. Oare am inceput sa gandesc ca el ?
Am devenit usor penibil asa ca sa incepem.
