My Dog Tulip e o cărticică scrisă de J.R. Ackerley în 1956. O romanţă adorabilă între un câine şi stăpânul său, animaţia asta a detronat uşurel Les Triplettes du Belleville de pe locul I al topului meu personal.
Filmul – orientat spre o audienţă adultă – a fost regizat şi animat de Paul Fierlinger, soţia lui desenând decorurile şi personajele. Ce e foarte interesant e că tot filmul a fost desenat de mână. (Nu pe hârtie, ci pe tabletă grafică, şi conţine 58,320 de planşe, cam 12 pentru fiecare secundă de film – zic asta pentru oameni ca 6f, desigur.) Treaba asta conferă filmului o frumuseţe şi personalitate fascinante (cu acelaşi efect asupra mea ca şi scena cu câinele lătrând la tren din Les Triplettes, cumva cam ca atunci când mă piteam după fotoliu să mă uit la desenele de duminică-la-ora-4 înainte să-mi termin temele.)
Foarte direct şi simplu, filmul nu e o ficţiune realistă ci relatarea a (cei mai buni, spune el în carte şi în film) 15 ani din viaţa lui Ackerley, homosexual (declarat, foarte rar pe la vremea lui) care a ratat cu brio în a-şi găsi o pereche, dar care şi-a găsit cel mai bun partener de viaţă în câinele său, Queenie.
Combinaţia între umorul britanic sec, naraţiunea cu vocea blândă şi calmă a lui Cristopher Plummer (+ momente de tensiune => bancuri cu Sir şi John), fascinaţia pentru fluxul intestinal al câinelui şi atenţia intensă asupra detaliilor m-a făcut de câteva ori să sughit de râs, dar şi conferă filmului un realism zdrobitor.
Ştiu că pentru pentru iubitorii de animale va fi şarmant şi delicios, însă filmul e destul de explicit aşa că totuşi n-aş băga mâna-n foc şi pentru cei sub 12 ani.

Enjoy!

Ieri, ziua a început elegant, cu Tibi LD, Mistreţ SC, je SE şi Codru manipulant-cutter-plotter la cărat jucării pentru Lustock. Montat scenă,  distracţie maximă la probe (steguleţ pentru sarcasm), plecat acasă, certat finuţ pe dreptul la oglindă, alergat înapoi la locul faptelor.

Odată ajunsă la festivităţi, am zis „clar. Mă duc aţă, mă ascund la mixer, iau mutra de sictir, toată lumea mă lasă-n pace. Bun plan. Am zis!” Na-ţi-o tunsă că mi-au dres-o. Flooooori, pupătuuuuuuri, îmbrăţişăăăăări, urări de mîlţaaaaani şi alte-alea care să mă facă fericită şi săltăreaţă că deh, încă n-am schimbat prefixul deci toate merg bine. (nu, n-au ţinut, doar s’ femeie deci ce-am în cap aia ţin, inclusiv nisip.)

Încep ostilităţile cu un Dănuţ dat pe silenţios, program haos, Lu calmă, Codru dinţos, eu isterizată (e din familie, nimic anormal), Mistreţ nehrănit, eu isterizată, Zoli nedormit, Oleg socializator, byronii, ca de obicei, calmi ca stâncile, eu isterizată, nimic anormal, deoarece concertul este, desigur, partea cea mai uşoară dintr-un eveniment, după cum spun legendele meseriei. Să mă pupe-n mixer toţi cu legendele lor. Mă rog, să zicem, totuşi….de pe la jumate, toate piesele jocului căzuseră pe locul lor, toate mergeau perfect. Eu, calmă! Da! Toate bune, mi se urcă băieţii pe scenă, încep să cânte, observ cu mutra tăiată că Dan al nostru cânta în bălării cam cu juma’ de timp în urma lui Cristi, deci clar că n-aude nimic din ce cântă. Ruoc. Păi, să vă explic. Iniţial, planul cu Lu era „neaaaah, ceva simplu, acolo, o chităruţă, o clăpiţă, ceva voci, zdrăngăne byronii ceva unplugged la sfârşit, bem până crăpăm binepa”.Daaaaar, cum cineva acolo sus mă iubeşte mult dar cel mai des din spate, s-a făcut din ziua lui Lu un Lustock în toată regula (da, deaia s-a chemat Lustock) şi uite-aşa, am zis că cel mai fair e să pun pentru toată lumea acelaşi setup, condiţii egale de cântat, fără căşti lugu-lugu fiţe individualiste ca să nu mai facem pauze între trupe, să încurcăm mii de cabluri şi alte minuni de scene Glastonbury. Şi uite-aşa, maestrul a ajuns a cânta fără căşti pe aceeaşi scenă cu Fighting Falcon Cristi. Mă rog, fiind el Dan cu gât şi io Clara cu gain, am zis c-o scoatem albă pân’ se termină. O piesă, două piese..şi mă trezesc că mă ia Codru de-o aripă şi mă aruncă pe scenă. Bă. Bă băeţ. Locul meu e în public domn’e! De când aveam 8 ani mi se rupea apa pe scenă la fiecare 3 luni timp de 17 ani; când am ajuns (pseudo)adult cu drept de alegere, vă e destul de clar ce parte a scenei am ales, lăsaţi-mă aşa! Nescenuită!

Asta e. Mă duc morcovită înapoi la locul meu, îi dau lui Dan nişte chitară în monitor (la dracu’, n-am auzit-o deloc, haha), şi zic „ştii ce? Hai măcar să mă bag în căcat de tot.” Dau şi microfonul ăla la care am cântat în monitor, că deh, nu mi-l dădusem, şi mă duc croită „gata frate, am mai făcut asta, hai că pot, ce microfonu’ păcii-i asta.” Şi uite-aşa, a cântat publicuuuuul, moamă-moamă, un No Man’s Land, impecabil. Ce m-aş fi făcut io fără public? (Sunetist?)

Evident, cum s-a terminat, primul trăscău găsit, genial, excelent, impecabil. Să bem deci!

De aici încolo, tac, că deh, doar la cabluri mă pricep.

Poftiţi şi private afterparty-ul :

Lu & her daughters

Je & Tibi, LD

Mistreţ SC, Codru shakin’ & je

Tibi, LD & Trifan, fotograful discromat byron

Lu & Gabi, her beloved husband

Sonerie

Trifan şi Lizuca

De aici a început reorganizarea sinapselor . Plus, bairam cu sunetişti, luminişti şi muzicanţi, ce poa’ să iasă?(video-ul e în lucru.)

Dan. Sau Dănuţ, când e în aceeaşi încăpere cu Dan. Înţelegeţi de ce. Oricum, pentru voi, e Dan. :-”

Marcel & Luiza

Mistreţ & Tibi

vinovată

Acestea fiind spuse, mare bairam de ziua mea şi a lui Lu şi a lui Tibi şi a Iuliei şi chiar, unde naiba a fost Jeli?!, mulţumeeeeeeeesc! ne-am distrat de ne-am stricat, după cum se vede ( ne-am trezit a doua zi căzuţi ca muştele prin toată casa şi toată ziua am avut cioburi în loc de timpane şi ne-am jurat toţi că nu mai bem. Până data viitoare, normal.)

Thank you all for being there and spanking stuff.

*LD=light designer

SC= stage crew

SE=sound engineer

Codru e de toate, în principal manager-director-tehnic-pr-psiholog-superglue-încrezător.