Adica asta. A fost nominalizat si la Oscar. Nu stiu cit de fictiv e Afghanistanul lui Khaled Hosseini, dar filmul mi-a placut. Sigur, talibanii sint unidimensionali, sint si pedofili si prosti si sadici, le au pe toate. Ei, macar nu apare nici un soldat american eliberator. E o simpla poveste despre doi copii din paturi sociale foarte diferite si sportul national afghan (nu polo-ul cu cadavre de capra decapitate, celalalt) – luptele de zmeie.
Cum nu prea au iarba si teren plat, dar au vint la discretie, fotbalul afghan se joaca cu zmeie, si vinerea se pare ca aproape toti barbatii ridica un zmeu undeva si incearca din rasputeri sa taie sfoara celorlalte (partea finala a corzii e abraziva, cu bucati de sticla pisata, mai ramii fara un deget, dar macar cistigi). Povestea implica indeminare extrema, vint si kilometri de sfoara. Sigur, zmeiele din film sint CGI, dar si in realitate pot ajunge la inaltimi incredibile.
Zmeiele taiate cad mult timp si sint urmarite de hoarde de copii (in general). Ei sint kite runners.
Restul – vedeti si voi.

Pentru ca Dan si-a luat concediu de la blog si pentru ca am vazut weekendul asta 8 filme din care 3 bune (don’t ask), sint plin de sugestii ca arabii de revolutii. Asta e un fel de teatru TV, dupa o piesa de Cormack McCarthy – un nene cam foarte tare care a scris The Road, despre care am mai vorbit, dar si No Country for Old Men. Are fix doua personaje, numite (surpriza) Black (Sam Jackson) si White (Tommy Lee Jones, care e si regizor). Scena e minimalista: o camera sordida si doi mosi defecti. De-aici povestea o ia in toate partile, de la divinitate la sensul vietii la metrou la rautatea umana. Scenariul e bun, dar cu asa doi actori putea fi si un extras din cartea de telefon, ca tot imi placea.
Si afisul e misto, imi aduce un pic aminte de Scarface.
Nu va asteptati la happy end.

Nu e ala cu Edward Norton, ci o animatie de la Sylvain Chomet, cel care ne-a dat Les Triplettes de Belleville, si ala de vazut neaparat.
E un film fara dialoguri, desenat absolut sublim si in 2d (cu o singura exceptie, o scena care e un pic ca nuca-n perete), extrem de viu si de plin de emotie.
La ani-lumina de perfectiunea sterila a ultimului Toy Story.
Sa zicem ca e despre moartea unei meserii, de fapt a unei lumi intregi, cea a micului entertainer. Dar chiar nu conteaza despre ce e, la cit de frumos arata. Scenele exterioare citadine gen acuarela, de pilda, mi-au placut teribil.