View Mount Cook – Christchurch – Auckland in a larger map

Si-a venit si finalul. Lung, lung, lung, asa ca o sa-l tratez intr-un singur episod.

Asadar, am luat teapa. Ziua asta a avut plafon de nori jos si aproape constant. Macar n-a plouat, asa ca am totusi citeva poze sa va arat.

Din satul Mt Cook ai doua vai mari si late in care poti merge, ambele cu cel putin un ghetar pe ele: Hooker Valley (si totusi doamnele lipseau) si Tasman Valley.

Pentru inceput am luat-o pe Hooker Valley – merseseram putin inca de ieri pe ea, acum am fost pina la capat. Cararea hiperamenajata – exista zone foarte intinse (peste zone mlastinoase cred) de podet suprainaltat, probabil 1 km de podet. Asadar, usor si spectaculos, deci mult prea multi turisti.

Pe drum, treci pe linga lacul Mueller – la baza ghetarului sau.

Mai multi canoisti dadeau voiniceste din visle in apa glaciala.

Dupa ce mai treci vreo doua poduri suspendate foarte solide ajungi intr-un final la capatul ghetarului Hooker, care se prabuseste in lacul cu acelasi nume. Ghetarul e mare, are cam 11 km lungime, dar zona terminala e complet acoperita de un strat de 1-2 m de morena – rocile pe care le antreneaza, nici n-ai sti ca e un ghetar acolo daca n-ai vedea partea care cade in apa, de un albastru-gri.

Si, desigur icebergurile, care te pacalesc foarte usor – nu ai nici un fel de scara, ai senzatia ca sint niste bucatele de gheata, cind colo sint cit o casa.

Toti ghetarii de aici sint acoperiti de morena in partea terminala si nu sint prea spectaculosi. Nu coboara brusc, sint cam orizontali dar foarte lungi: Tasman Glacier este cel mai mare din NZ: 27 km lungime, 4 km latime. Cam 100 km patrati, e ceva.
Asta se topeste accelerat, acum se retrage cu cel putin 500m pe an. In 1973 nu exista lac terminal, acum e ditamai lacul de 7 km pe 2 si peste 250 m adincime.

La ghetarul Tasman ajungi si mai usor, trebuie doar sa urci o morena terminala de vreo 100m inaltime, si de sus vezi acest peisaj dezolant:

Aici aveti o panorama imersiva de 360, mouse deplaseaza, scroll zoomeaza.

Poate cea mai dramatica idee despre cit de mult s-a topit ti-o faci privind lacul de aici, de la vreo 100m mai sus si stiind ca acum 100 de ani trebuia sa te cateri DEASUPRA locului in care esti ca sa ajungi la suprafata ghetarului. Iar acum 14 000 de ani suprafata ghetarului era la 1 km deasupra locului unde te afli. Niste dimensiuni inimaginabile.

Si pe lacul Tasman se fac plimbari in barci, care iti dau ocazia sa apreciezi prin comparatie cit de imense sint de fapt aisbergurile. Si stiti ca au 9/10 dedesubt. Au loc, lacul are cel putin 250 m adincime. Puriceii aia galbeni sint barcile.

Am uitat sa precizez, in Hermitage functioneaza “Sir Edmund Hillary Alpine Centre”, o chestie educativa cu planetariu digital, filme 3d si muzeu alpin. In fata, statuia lui Hillary, erou national, primul alb pe Everest (s-ar parea ca Tenzing a fost primul om pe virf totusi). Simpatica statuia, uitindu-se obraznic la Mt Cook. Hillary a murit in 2008 de inima si a avut funeralii nationale si steaguri in berna.

Hotelul este o destinatie favorita pentru Kea, vin pe balcon, intra in camere chiar – exista panouri pe fiecare usa: “daca nu inchizi geamul, poti sa uiti de lucrusoarele pe care le lasi prin camera”. Toata seara i-am vinat cu aparatul.

Si dupa inca o noapte, marea plecare, in mai multe etape.
Intii ne-am oprit pe malul urmatorului lac glaciar imens, Tekapo. Tot bleu, tot superb, v-ati invatat deja.

Trei chestii de mentionat aici:
- Mt John Observatory, pe dealul din fata – zona asta are cerul complet lipsit de poluare luminoasa – e o rezervatie de cer intunecos World Heritage (ca fapt divers, aici e o harta a poluarii luminoase in lume. Practic din Europa nu mai vezi mare lucru de nicaieri, iar Japonia…)

-statuia lui Lassie. Sau a ciinilor border collie, fara de care ciobanii n-ar avea nici o sansa cu atit de multe oi.

-o bisericuta mica de piatra unde se calcau pe bataturi autocare intregi de japonezi. N-am intrat.

300 km mai incolo, Christchurch, al doilea oras al NZ. Am lasat masina la aeroport si am dat o tura prin Centrul Antarctic International, locul de unde se zboara in Antarctica, fie inghesuit in cala unui Hercules american, fie intr-unul din foarte putinele zboruri polare de placere – extrem de scumpe si rare – citeva curse pe an, si trebuie sa tot cedezi locul de la geam. Asta mai ales din cauza dezastrului Erebus care a dus la anularea zborurilor comerciale antarctice de sightseeing.
Antarctica e o destinatie incredibila, cu siguranta cea mai scumpa. Cine stie, poate intr-o zi…

Antarctic Centerul e insa teapa, scump, mai mult pentru copii. O sala inchisa zice “experience the terrifying antarctic blizzard” sau ceva de genul, si inauntru e un frigider mare si un ventilator, dar na, lejer, ca sint si copii. Eram si eu curios cum e la -40, dar sub -18 nu scadea, iar turturii pictati m-au facut sa ma las pagubas.
Au o menajerie de pinguini albastri – cei mai mici pinguini.

O ocazie de neratat de a sta simultan pe ambii poli – mai precis pe doua sticlute cu gheata topita – ii cred pe cuvint ca nu-i de robinet.

A, si un vehicul inchis cu senile pe care-l folosesc la Polul Sud.

Deci asa: 350 km de drum, teapa, zbor Christchurch – Auckland, Auckland – Hong Kong, Hong Kong – Paris, Paris – Bucuresti, unde era zapada de 1 metru si gropi in asfalt ceva de nedescris, mai ales la aeroport. Noroc ca nu a trebuit sa apelam la un taximetrist, ii saream direct la jugulara.
Cred ca mi-a luat 2 saptamini sa-mi revin.

Albumul foto cu mai multe poze aici.

Epilog

Ce foloase tragem noi din acest interminabil serial ?
Voi nu stiu, eu – ca nu voi mai scrie altul prea curind, n-a prea interesat. Imi pare teribil de rau, dar o sa supravietuiesc. Punind cap la cap toate traseele de pe googlemaps, vad ca ramin multe, multe goluri. Pentru data viitoare.

Si-am incalecat pe-o sa, si, pentru ca tot incepe scoala…
Ce frumos a fost in vacanta !!!
Zau.

View Dunedin – Lake Pukaki – Mount Cook in a larger map

Ziua urmatoare am avut 350 km de drum de facut.

N-am putut sa nu ne oprim inca o data – tot era in drum – la Katiki Point la pinguini, era soare, la fel de pustiu si doi clienti grasi.
Unul era extrem de simpatic, dadea senzatia ca adoarme in timp ce ma uit la el. Sau imi facea cu ochiul.

Doi masculi de foca exersau lupta pt teritoriu a la focile elefant – care se ridica mai mult cistiga, mai ales daca pica peste celalalt.

Cormorani decolind.

Si o cioara care probabil voia sa fure oaia, care din aer parea mai mica.

Dupa multi km, pe dreapta, mare semn “nu ratati Takiroa, desene antice Maori”. Teapa, din fericire teapa gratis. Nu-s antice, sint din sec 19, 3/4 din ele au fost vandalizate/furate/exportate in muzee in alte tari, restul sint 3 mizgaleli abia vizibile, pe linga care omul cavernelor european era Leonardo (care le precede cu 400 de ani). Macar stinca e interesanta.

Inaintam apoi de-a lungul unui riu cu mult prea multe hidrocentrale, iar lacurile devin din ce in ce mai albastre.

Urmeaza un drum extrem de lung perfect drept marginit de stilpi de telegraf Far West style. Nu-i desert, dar e pustiu si am mereu senzatia ca o sa ma trezesc cu un cal in fata – un feeling romanesc.

Dupa lacurile albastre, riul te frapeaza prin culoare, totul culminind prin lacul Pukaki, care si din satelit are o culoare de-ti cad dintii (mai ales comparativ cu cele din jur).

Toate sint lacuri glaciare, iar culoarea e data de pudra de roca in suspensie produsa de eroziunea ghetarilor – apa e putin transparenta, e laptoasa, iar culoarea astuia e diferita. Si nu variaza prea tare, de fapt albastrul nu e o reflexie a cerului, asa e si cind e innorat.
Lacul alimenteaza un sistem de hidrocentrale, si sorburile sint o priveliste interesanta, doua maelstromuri (maelstroame ?)

De la capatul sau sudic ai o vedere extraordinara catre Mount Cook, foarte usor de recunoscut. E la 70 km departare si se vede asa:

Atmosfera nu era prea clara, imi imaginez ca se poate si mai bine… dar totusi, 70 km ! S-or fi vazut vreodata Bucegii atit de clar din Bucuresti ?

Despre Mt Cook am mai vorbit in ep 14, are 3754m si e cel mai inalt virf din NZ.

Pentru aia 4 care au citit acum 100 de ani episoadele 13/14 si continua cu masochism, am ajuns pe partea cealalta a lui Mount Cook/Aoraki.

Unde e foarte diferit, daca acolo era jungla si ghetari, aici e pasune si ghetari. Paduri putine si in general de brad, iar valea e direct din Lord of the Rings. Si asta, fiind modelata foarte recent de ghetari, n-a apucat sa se erodeze tare, asa ca ai doi versanti cu o vale de citiva km absolut plata intre ei, prin care curge lenes riul coborind din ghetari care alimenteaza lacul Pukaki.

Urmatoarea nu e o chestie voita, dar a iesit simpatic: ala e un singur autocar, si facind pozele pentru panorama la intervale egale de timp iar el mergind cu viteza potrivita a iesit asa. Probabil ca daca voiam n-ar fi iesit nicicum.

E oarecum ciudat, esti intr-un decor cu munti foarte inalti si drumul e perfect drept, ajungi in inima muntilor ca pe autostrada, fara sa urci aproape deloc.

De-a lungul vaii, astia se apuca sa construiasca o pista ciclabila de 312 km de aici pina la mare. Ia sa le dam idei si alor nostri, ca autostrazile nu le ies, vad.

Destinatia noastra se afla in Parcul National Mount Cook – Mount Cook Village, sau The Hermitage, dupa numele hotelului construit aici in 1884. Si care a ramas singurul.
E in fond un centru turistic si baza de plecare pt alpinisti (MT Cook e la 12 km de aici), si, ca si la Tongariro, a crescut in jurul hotelului.

Spre deosebire de Tongariro insa, aici e plin de lume. Marea majoritate japonezi. Se pare ca asta e destinatia cea mai prizata de ei, absolut toate panourile din toata zona au si varianta in japoneza. Cred ca am auzit mai multa japoneza decit engleza zilele astea. Exclusiv pensionari, autocare intregi, cu aparatul de git, normal, dar surprinzator de agili, urca babele pe munti ceva de speriat.
La un moment dat, pentru ca era un pian la liber pe palierul hotelului, m-am apucat sa cint. Bani n-am facut, dar m-am pricopsit cu un pensionar japonez care nu s-a dezlipit pina cind nu am terminat, disperat, moment in care nu mai stia ce sa-mi faca, temenele, era in culmea fericirii. M-a impresionat, mai ca avea lacrimi in ochi. Cred ca m-a intrebat daca sint profesionist (??? cred ca de-aia n-am primit nimic, si-o fi imaginat ca eram angajatul hotelului), dar la fel de bine se poate sa-mi fi cerut sa-i bag un Elvis. Sau sa stau in miini, dracu stie. Grea japoneza asta domne.

Hotelul e cam scump pentru ce ofera, dar fiind singurul si avind atitia turisti, isi permite.
Noi am stat intr-un bungalow, cu o priveliste la fel de frumoasa, direct spre Mt Cook, cu bungalow interpus.

Restaurantele sint extraordinare, sint construite cu un geam imens catre Mt Cook – totul e catre Mt Cook aici, cu exceptia camerelor f ieftine, care sint spre gunoi/rezervoarele de apa/perete. Dar ar fi in stare sa puna oglinzi si pentru alea.

Aici am mincat si baut incredibil, cu soarele apunind si colorind Mt Cook.

Un vin exceptional, un desert care arata asa (un alien serios cu 3 ochi?):

si mult prea multe tacimuri pentru unul fara fasoane (da, am aflat, dinspre exterior spre interior).

Imi curg balele numai gindindu-ma la friptura de caprioara cu sos de morcovi si dracu mai stie ce era da’ era nemaipomenit.

Apropo, reclama total dezinteresata: profit de ocazie sa recomand singurele 2 vinuri NZ relativ accesibile financiar gasibile in Ro, la Real si Vinexpert: Villa Maria sauvignon blanc si pinot noir. Zice ca sauvignonul blanc neozeelandez e cel mai bun din lume. Nu-i contrazic. Buchet ca ala nu am intilnit never, ever, iar eu sint amator de vinuri si incerc tot felul de proveniente.
De exemplu aici, nu-l vad pe ala rosu, dar exista la Real, unde-s un pic mai ieftine, am senzatia: sauvignonul e 45-50, ala rosu e vreo 35. Ambele exceptionale. Daca va place vinul, trebuie sa incercati vinul NZ. Buy. NOW!!!

O plimbarica de vreo 20-30 minute te duce pina la primul lac terminal de ghetar – Mueller. Desi sedimentul in suspensie e acelasi ca in Pukaki, pe care il alimenteaza, asta e maro si cam sinistru.

Mai un monument alpin – mor ciudat de multi oameni in muntii astia -

mai un pod suspendat,

totul e amenajat cam tare, si e putin de urcat daca pastrezi firul vaii. In jur, pereti inalti si ghetari suspendati, ca de obicei.

Noaptea, milioane de stele, un cer superb – la hotel aveau un observator cu telescop si ghid, dar nu mai erau locuri pentru ziua aia, am rezervat pentru a doua zi si am luat teapa.

Dar asta in urmatorul episod.

Albumul foto cu si mai multe poze aici.

Nu, tatucul comunismului nu s-a apucat de muzica post-mortem, vorbim de un cantautor brazilian de succes.

Nu multi ati auzit probabil de nenea asta, poate cu o singura exceptie: Jack Soul Brasileiro. Are o fata de pirat betiv puscarias si cinta senzational.

DVDul asta e foarte greu de gasit, mai curind dvdripul . Insa mare parte din el poate fi urmarit pe Youtube (cu un numar de vizionari de ordinul sutelor de mii).

L-am vazut azi si a devenit unul din putinele unpluggeduri excelente urmarite de mine, de la locatie, scenografie, o tona de invitati (intre care si Richard Bona, sau Igor Cavalera ex-Sepultura, intr-o ipostaza complet out din povestea lui) si pina la cintarea de baza, exceptionala. Brazilienii astia…

Merita, zau ! Asta unplugged, nene.

Pe DVD (care nu stiu de ce e in franceza) exista subtitrari si in fr, asa ca am putut aprecia si versurile in portugheza.

View Dunedin – Sandymount – Taiaroa Head in a larger map

Am haladuit toata ziua prin peninsula Otago, foarte aproape de Dunedin, o fisie de vreo 20 km de dealuri destul de abrupte. Mare lucru de vazut nu e aici, cu putine exceptii, iar drumurile sint extrem de inguste si sinuoase, in multe locuri au doar o singura banda. Fara parapeti si cu relieful destul de vertical = nu prea placut.

Exceptiile au legatura cu fauna, si in principal cu albatrosii regali. Asa ca am luat o excursie de o ora pe vasul specializat pe wildlife tours – Monarch.
Se pleaca din Harington Point, pe un ponton cu un panou simpatic pe care sint afisate speciile vazute in ziua respectiva. In unele cazuri, chiar pe viu.

O ora e destul de putin, dar nu e distanta mare de parcurs. Vaporasul e mic, ti se da un binoclu si hop pe mare la cautat pasarele. Cu o mina tii binoclul, cu ailalta vomiti.
Dar in cazul de fata – dimineata, frumos, soare, mare calma. Adica, surprinzator, sanse minime sa vezi vreo pasare de mare, care prefera vinturi puternice cu valuri. Cu cit e mai urit, cu atit e mai bine pentru albatrosi. Asa sint construiti.

Hai sa va zic mai multe chestii decit vreti sa stiti despre albatrosii regali sudici: sint printre cele mai mari pasari zburatoare, au 3 m anvergura si 8.5 kg. Sint depasiti doar de condori si de albatrosul calator, care atinge 3.5 m. Aripile imense se pliaza intr-un mod f ciudat, in 3 cumva, e mult mai ciudat decit la pasarile “normale”.
Sint surprinzator de longevivi – 42 ani in medie in libertate. Ating maturitatea mult mai tirziu decit majoritatea pasarilor – practic primii 5 ani din viata, dupa ce invata sa zboare si pleaca din cuib, ii petrec exclusiv pe mare, in calatorii incredibil de lungi – mii si mii de km – maninca pesti si calmari in principal, pe care ii inhata din zbor din valuri, planind razant cu ele, atingindu-le cu virful aripilor. Au grija cam 9 luni de cite un singur pui – una din cele mai lungi “copilarii” la pasari, ceea ce inseamna ca se reproduc o data la 2 ani, si merge al dracului de greu, ma mir ca mai exista.
Albatrosii sint monogami, cuplurile sint formate pe viata. Si au un dans nuptial extraordinar – vezi un filmulet.
Desigur, nu pot rezista sa nu dau si un David Attenborough: film
Exista maximum 30 000 albatrosi sudici, majoritatea in colonii din insule subantarctice nelocuite. Singura colonie de pe continent e cea de la Taiaroa Head, care dateaza de prin 1920 si in prezent are cam 140 indivizi.
Vorbim, desigur, de locul unde cuibaresc, pentru ca albatrosii, ca si fregatele, petrec cea mai mare parte a vietii planind cu o viteza foarte mare deasupra marii. Inghit multa apa sarata hranindu-se, si elimina sarea prin nas. Gainat la 2 capete, gen.
Sint atit de mari incit nu-ti imaginezi cum pot sa pluteasca in aer, si o fac cu o gratie incredibila, desfasurind aripile alea imense si inguste din care aproape ca nu bat niciodata – planeaza si folosesc curentii. Orice pescarus care trece pe linga ei pare o vrabiuta prin comparatie.
Pe puntea vasului era desenat un albatros in marime naturala, cu aripile deschise. E urias.
Hai si cu relele: majoritatea speciilor de albatros sint in pericol, in principal datorita pescuitului comercial longline (habar n-am cum ii zice-n romana, e vorba de o sfoara de citiva km cu mii de cirlige pe ea) – cind ajunge la suprafata albatrosii inghit pestii si o data cu ei cirligele si se ineaca. In jur de 100 000 albatrosi mor pe an asa. O suta de mii.
A doua cauza e ingerarea de plastic plutitor pe care-l confunda cu un peste. Practic toti albatrosii au cel putin o bucata de plastic in ei. Unii din ei au sute.
Nu in ultimul rind, Monty Python au un sketch cu albatros, aproape la fel de celebru ca si cel cu papagalul.

Iar Taiaroa Head – in virful peninsulei Otago – e locul unde poti vedea albatrosi regali, dar si multe alte specii in libertate. Mare parte din cap are accesul interzis – se intra doar pe o singura carare, si aia doar cu grup organizat si scump, doamna. Pasarile nu sint captive, doar zona e protejata.

www.albatross.org.nz/

Ramasesem deci pe mare. Pe scurt, am vazut asa:
-o colonie de cormorani endemici: Stewart Island Shags. Astia au o zona de teren in panta umpluta complet cu monticule de pamint – cuiburile. Arata intr-un mare fel. In plus, au si o caverna sub far numai pentru ei. Sint ba negri, ba negru cu alb, desi e aceeasi specie.

-foci cu blana cacalau, nu mai insistam.

-Leu de mare NZ.Pe nenea asta l-am vazut inotind si l-am intilnit ulterior intimplator dupa ce l-am urmarit pe o plaja pustie (dar cu instructiuni de folosire lei de mare tiparite pe panou, zau). Nu e deloc prietenos si trebuie sa stai la minim 1 zvirlitura bat, poate ataca teribil de rapid, iar asta era un mascul. Rage foarte, foarte urit, si e mult mai mare decit focile cu blana. Pute exponential.

-Pinguini albastri la vinatoare – pe astia i-am vazut in larg, ies din cind in cind si dispar imediat. Nu foarte spectaculosi. Unul singur era pe mal, probabil nu era tocmai sanatos. Mincase si asta niste brichete cu sos de pet.

-Cape petrel – un fel de porumbel carnivor mare.

-O gramada de pasari de mare, sterne, pescarusi etc.

-Lopatari (spoonbill), o colonie marisoara in boschetii de sub far – astia arata teribil de misto cind zboara, dar n-am reusit sa fotografiez nici unul zburind. Ai senzatia ca zboara invers.

-capul Taiaroa din larg, cu far si multi turisti pe mal asteptind dezamagiti albatrosi si primind cormorani.

Dupa o ora, singurii albatrosi vazuti erau niste pete mici albe in iarba de pe deal. Teapa.

Asa ca ne-au spus ca ne mai duc o data dupa-amiaza, gratis. Noi am zis da, multumim – am fost singurii care am venit si la a doua cursa, si, dupa privirile echipajului, nu se asteptau. Se vede ca n-au mai trecut romani pe-acolo.

Pina s-a facut ora plecarii nr.2 am luat harta si ne-am dus incotro parea mai interesant si mai pustiu – Sandymount.

Dupa o masa plina de pescarusi fara jena am gasit:
un golf enorm care seaca aproape complet la reflux,

o mare cu valurile pe care le stim deja,

o padure-galerie extrem de creepy si intunecoasa,

dupa care drumul s-a inchis, asa ca am luat-o pe jos intr-un peisaj de vis, o pasune imensa pe un deal pe marginea marii, cu sute si sute de oi nepazite care ne priveau curioase. Sau nu.

Faleza aici e cea mai inalta din NZ, si am ajuns in punctul sau cel mai inalt – 312 m pina jos – The Chasm.

Ceva mai departe exista un punct numit Lovers’ Leap, unde nu-s decit 224 m pina jos, dar exista o arcada naturala sapata de mare, locul de sinucidere preferat al amorezilor fara acceptul parintilor.

Na, dragut, si oile erau mortale, conturate pe mare.

Sigur, exista un gard de sirma, altfel nu stiu ce ramine dintr-o oaie care cade de la 300 m. Ba da, mint, stiu dintr-a-ntiia – lapte praf.

Aproape de aici e singurul castel din NZ, Larnach Castle, care nici macar nu e vechi, sau macar castel, de fapt e casa unui magnat de la sfirsitul secolului 19, care s-a sinucis dupa vreo 10 ani de stat acolo. Fiecare cu problemele lui.

A doua ora pe mare a fost insa cu noroc, si era clar de la citiva km: in jurul farului se invirteau citeva forme uriase fara elice.

Tot timpul erau cel putin 2 albatrosi in aer, demonstrindu-si abilitatile de zbor pt a-si gasi o pereche (femelele inspectau de la sol).

Din cind in cind cite unul incerca sa se aseze. Fara vint, chestia asta e o intreprindere riscanta pt ei si hazlie pt spectatori. Au aripile atit de mari si labele atit de mici incit nu le iese decit o data la 10 incercari, si iau niste pozitii extrem de ciudate.

Ba si mai mult: am apucat sa vedem si un albatros regal asezat pe valuri, aproape, plus un Buller’s Albatross, mai mic decit regalul, dar cu un cioc superb, zici ca-i desenat.

Una peste alta, trebuie sa vezi un albatros ca sa-l crezi. Cit mai sint.

“Albatross !”

Albumul foto e aici.

Al doilea serial genial al nu mai putin genialului Matt Groening (mie unul mi se pare mai bun decit The Simpsons, dar celalalt e mai croit pentru publicul american, asa ca probabil ca asta ii explica longevitatea). Are un umor destul de specific in referintele culturale, pentru geeks asa, care la mine functioneaza perfect – ceea ce nu se poate spune despre Family Guy, cu care e comparat adeseori The Simpsons, si nu inteleg de ce, ca nu mi se pare nici macar hazliu, daramite inteligent.

Anulat in 2003, la insistenta fanilor – extrem de multi, se pare – Futurama a revenit ca o serie de 4 lung-metraje, urmate acum de o noua serie de episoade scurte, si cu bucurie certific ca nu si-a pierdut nimic din umor si dementa (de fapt, pare chiar mai buna decit ultimele sezoane).

Singura voce ceva mai celebra e Leela, ciclopul sexy cu par mov – Katey Sagal, pe care o stiti ca Peggy Bundy din Married with children – sau, cum i-au zis romanii – Familia Bundy. Sint curios citi au recunoscut-o in Lost ca prietena lui John in ultimul sezon.

Se intimpla in anul 3000, e funny, inteligent si bine facut. Restul – descoperiti daca sinteti curiosi si nu-l stiti deja.

A, si probabil cea mai memorabila fraza recurenta a serialului e “Bite my shiny metal ass” si ii apartine lui Bender, robotul betiv, cleptoman, afemeiat & sociopat in general. A, si mizantrop: a doua fraza memorabila recurenta e “kill all humans !” Nici o legatura cu Marvin the Paranoid Android al lui Douglas Adams. Bender Bending Rodriguez e un hedonist de tabla.

View Te Anau – Dunedin – Moeraki in a larger map

Am parasit cu greu Fjordland si am plecat spre coasta de est, unde aveam cazare in Dunedin – unul din cele mai mari orase din tara – 125 000 locuitori. “Industria” principala din Dunedin este educatia superioara, Universitatea din Dunedin reprezinta 20% din populatie. Un oras foarte intelectual, asadar – posibil, la cita iarba am mirosit pe strada.
Contrar asteptarilor noastre, nu se pronunta Diundin, nici Dandin, ci un fel de Dahniiden cu accent pe nii. Ma rog, scotieni.

Drumul pina acolo a fost o ploaie continua prin sute de km de cimpie verde verde verde interminabila plina ochi de alternante matematice de oi, vaci si caprioare. Dar mai mult oi.

A, si un orasel mic de tot care se autotintituleaza mindru “capitala mondiala a pescuitului de pastrav” si ca sa fie siguri ca am prins mesajul, au trintit o statuie odioasa de vreo 8 m inaltime a unui pastrav (de plastic ?) cu trei rinduri de dinti Alien style, vopsit in culori naturale. Stind sub ea sub cerul ala plumburiu si rece ai un frison de filme japoneze de groaza. Pastravul ala e suficient de sinistru in marime naturala, marit 1500% da deja in alte alea.

Ajunsi la Dunedin devreme am hotarit sa vedem ce mai e prin jur, asa ca am luat-o spre nord pe coasta.

Intii, Shag Point. Probabil cu dublu sens, ca e suficient de pustiu sa faci si prostii. Dar ma indoiesc ca pe vintul ala inuman de pe coasta mai are chef cineva.
Shag inseamna in cazul de fata cormorani. De care n-am vazut picior.
In schimb era plin de foci grase dormind la soare linga o padure incilcita de varec/kelp.

Si o colonie de pescarusi dormind la chirie redusa.

In rest, pustiu, vint ingrozitor si culori frumoase.

Mai spre nord exista niste pietroaie faimoase- Moeraki Boulders.

Care sint niste concretiuni sferice sau trovanti, formate din nisip in milioane de ani printr-un proces geologic prea complicat pentru mintea mea la ora asta. Sau aduse de alieni. Sau sint bilutele lui Gorbaciov. Orice va convine.

Rezultatul conteaza, si anume faptul ca pe o plaja pustie la mama dracului exista vreo suta de bile uriase, multe din ele in stare buna si aproape perfect sferice, cu diametru de 1.5-2.5 m

Unele din ele sint sparte, si nucleul e portocaliu, din calcit.

Din pacate n-am ajuns aici nici la maree suficient de inalta, nici pe vreme cit de cit ok sa vedem asa ceva. Sau asta.
Am vazut asa ceva:

Plaja e plina ochi de melci de mare, sint milioane si milioane, si multi din ei sint vii si asteapta urmatoarea maree. Am aflat asta dupa ce nevasta-mea a strins un pumn de cochilii moarte care s-au gindit sa o stringa inapoi.

Cum tot nu era suficient de tirziu am decis sa balaurim pe niste drumuri neasfaltate si fara marcaje, si foarte bine am facut. Ne-am trezit ca ajungem la un far pe o mica peninsula – Katiki Point.

Pustiu complet, nici un om nicaieri – farul e automat, doar o pancarta: Rezervatia de pinguini cu ochi galbeni.
Asta nu aparea nici macar in ghidurile noastre detaliate.

Asa ca am luat-o pe carare spre pavilionul de observare a pinguinilor (in care erau binocluri pentru vizitatori, ce-i drept legate cu lant). Peste tot panouri cu nu faceti galagie, stati ascunsi ca nu ies pe mal altfel. Plaja de “debarcare” era la vreo 100m.
Asteptam ce asteptam, se misca ceva. O foca !
Se mai misca ceva: doi iepurasi (ce dracu cautau pe plaja nu stiu).
Intr-un final apar si pinguinii, unul cite unul. Sint foarte simpatici cind sar din piatra in piatra, tup tup – vezi aici.

Pe pancarte scria ca se saluta cind mai apare cite unul, si aia de pe mal pareau prietenosi si dornici de socializare, dar nou venitul i-a ignorat si s-a carat dind din fund superior (vezi aici). O fi fost o piti inabordabila.

Am mai inghetat un pic si am plecat, erau foarte departe, mama ce tare, i-am vazut undeva departe. La intoarcere, in padure linga carare, un pinguin care tocmai mincase sau vomitase – nu e foarte clara distinctia – la un metru de mine. Nici o treaba n-avea cu noi, nu par speriati absolut deloc de oameni, inteleg de ce au fost decimati.

Putin mai sus, chiar linga far, 4 pinguini din care doi pui. Unul din pui cerea foarte insistent de mincare (vezi), dar ma-sa ori nu era ma-sa, ori era “ai 18 ani, lasa xboxu, la munca”, gen. Ala urit e un pui in curs de napirlire.

Au niste pene negru-bleumarin care le dau un aspect lucios, de plastic, zici ca-s jucarii, iar labele alea roz si grasane de burete nu fac nimic sa schimbe impresia.

Toti astia erau in afara rezervatiei lor, noi pierduseram o ora sa vedem trei amariti la 100m in rezervatie si astia se plimbau agale pe carare fara nici o urma de frica de noi. Mincasera toata ziua, erau grasi de plesneau si n-aveau chef de rezervatie, ei erau pionieri.

Yellow-eyed penguin e cel mai rar pinguin din lume (mai sint vreo 4000) si probabil cel mai vechi dintre speciile care mai traiesc, e un pinguin mare (75 cm)
Previzibil, e singurul pinguin cu iris galben. Banda aia galbena de pe cap o au doar adultii.
Astia nu au colonii ca pinguinii normali, fac cuiburi prin padure de nebuni, departe unii de altii.

Pina la urma unul s-a asezat in iarba sa se culce in fata mea, iar noi ramasi fara replica am plecat pina nu vine cineva sa ne acuze de mai stiu eu ce.

Albumul foto aici.

Drumul e destinatia

Te Anau e poarta de intrare catre Fjordland. Singura. E un sat cu 1000 si ceva de locuitori, pe malul unui lac gigantic (ca majoritatea lacurilor din NZ, doar ca asta e mai gigantic decit altele, si mai putin gigantic decit unul singur, ca suprafata, dar cel mai gigantic ca volum, nu-i asa ca va intereseaza ?), care se cheama, desigur, Te Anau (344 kmp, 417 m adincime – cea mai mare cantitate de apa dulce din Australasia).

Pe cit e de mare, pe atit de pustiu. Sint foarte putine barcute in port, si singurul vaporas cit de cit e un catamaran extrem de rapid care face curse regulate catre pesterile… ati ghicit, Te Anau.
In asteptarea plecarii, nimic mai placut decit sa momesti pescarusi la pozat.

Nu exista nici o alta asezare, si de fapt nu exista absolut nimic pe tot malul vestic.

Tot felul de pasari protejate traiesc in zona, asa ca accesul e foarte restrins. Doar soseaua merge citiva km pe malul estic. In rest, nici un drum, nici o carare, pustiu complet, cu o singura exceptie: un ponton in mijlocul padurii, catre pesterile Te Anau, (re)descoperite dupa vreo 3 ani de cautari prin 1948, urmind vechi legende Maori. Haios e ca lacul si orasul isi iau numele de la pesteri, despre care nimeni nu stia unde sint exact.

Sint unele foarte noi la scara geologica, au citeva mii de ani si implicit stalactite foarte mici – sub 5 cm – ceea ce le face chiar interesante – n-am mai vazut asa ceva – sali mari, lipsite de orice fel de “decoratiuni”.
Dar motivul pentru care sint vizitate este, ca de obicei, viermele lucitor.
Si din nou n-am avut voie sa facem poze. Prin pestera tot cu pluta se merge, dar aici larvele sint mult mai aproape de turisti, e mai impresionant – desi sint mai putine decit la Waitomo.

Ne-am oprit putin in padurile de pe malul lacului Te Anau – acolo am gasit toaleta din mijlocul pustietatii de care am mai vorbit – lacul iti da senzatia de mare. Cind e vint sint convins ca poate fi foarte agitat.

Milford Road este drumul dintre Te Anau si Milford Sound, si singurul drum asfaltat din Fjordland. Are 120 km si seamana pe alocuri destul de bine cu Transfagarasanul. E deseori inchis, se intimpla o gramada de accidente, alunecari de teren, avalanse, inundatii, tot tacimul. Peste tot pe el intilnesti autocare special concepute pentru traseul asta, aplecate in fata si cu tavan transparent, pentru ca pasagerii sa poata vedea muntii imensi printre care trec. Cam 60% din turisti vin cu autocarele, din cauza distantei extreme (un drum dus-intors de la cel mai apropiat oras (Te Anau e un satuc), Invercagill, e de 540 km, iar pentru Queenstown ajunge spre 600; in plus e un drum dificil.
Acum ca l-am facut mi se pare ca astia cu autocarul rateaza mult – practic ne opream din 200 in 200 m in zona somitala. Din pacate sint multe zone unde oprirea e strict interzisa, normal. Mai ales unde e cel mai frumos…

Au lucrat la el vreo 25 de ani, si a fost deschis publicului prin 1954. Contrar Transfagarasanului, asta a fost facut cu “oameni liberi”, care au avut de infruntat niste conditii pe care nu mi le pot imagina.
De exemplu, tunelul Homer (1270 m lungime) de pe culme (exact ca la Transfagarasan) a fost terminat in 20 de ani si a fost inceput de 5 insi, sapat cu tirnacopul si cu roaba in granit, intr-o vreme de-ti bati copiii, intr-una din cele mai umede zone de pe glob, plus avalanse catastrofale. Muncitorii stateau in corturi in locuri unde nu ajunge lumina soarelui jumatate de an. O placere.

Iarna exista un program de control al avalanselor cu explozibil aruncat din elicopter, altfel infrastructura nu ar rezista – sint locuri unde nu ai de ales. La intrarea in tunel inca se pastreaza ruinele contorsionate ale aparatorii de avalanse – distrusa complet, ati ghicit, de o avalansa devastatoare prin ‘45 – si era o structura de beton armat extrem de solida. Intre timp s-au prins ca nu tine cu nici un beton si au preferat sa renunte la avalanse.

Asa cum am zis ieri, nu exista nici o asezare omeneasca de-a lungul drumului intre Te Anau si Milford Sound, si nici o statie de benzina. Ai cam 250 km de facut fara combustibil, pe un drum de munte solicitant care urca si coboara peste 1000m, deci trebuie sa fii atent.
A, am uitat sa precizez ca nu exista semnal de mobil nicaieri o data plecat din Te Anau, si sint doar 2 telefoane publice (prin satelit): unul la tunel, altul la Milford Sound.

Milford Road a fost asfaltat abia in anii ‘80, desi a fost inceput prin ‘30. Nici acum nu pot sa zic ca e trafic foarte intens, si am fost in plin sezon turistic. Singura problema o pune tunelul, care e semaforizat (nu pot trece 2 autocare unul pe linga altul), iar rosul dureaza 15 minute.

Previzibil, in zona s-au filmat o gramada de scene din Lord of the Rings.
In mod sigur au filmat ceva in Eglinton Valley, o vale glaciara imensa si perfect plata, delimitata de munti inalti.

Pe ea meandreaza lenes concretul, care isi tot schimba albia si la un moment dat formeaza niste lacuri care, dimineata si seara, reflecta perfect muntii din fata.

La dus n-am prins conditii bune, insa la intoarcere am vazut asta:

Ratele respective sint si ele endemice, normal. Apa fiind atit de clara, era simpatic sa le urmaresti cum se scufunda citiva metri, cu fundul in sus.

Drumul continua tot mai sus, de-a lungul altor lacuri, pina la o confluenta mare de vai, unde exista un punct de belvedere exceptional: Pops View lookout.

Ghetarii devin vizibili, ei sint sursa torentelor permanente care curg pe toti muntii din jur, iar apa e in continuare turcoaz. Valea se ingusteaza pe masura ce urcam, si oportunitatile fotografice sint din ce in ce mai dese.

Aveti aici o panorama de 360 de pe drum, mouse deplaseaza, scroll zoomeaza, n-o ratati ca e misto.

Esti inconjurat pe toate partile de munti foarte inalti, din care curg cascade enorme.

In fine, ajungem la Homer Tunnel, intr-un circ glaciar enorm, si profitam de “timpul de rosu” lung ca sa admiram cascadele uriase din valea suspendata din lateral, care coboara direct din ghetar. Inca exista un morman serios de zapada de la ultimele avalanse linga drum, probabil ca nu se topeste niciodata de tot. Si totusi sintem la doar 1000 m altitudine aici, desi peisajul arata a 2000+ la noi.

Dincolo de tunel incepe coborirea, abrupta. Pe partea asta parca sint si mai multe cascade si torente, unele atit de sus incit te intrebi ce le alimenteaza (stiu, ghetarii, dar totusi). Caderi de sute si sute de metri. Pacat ca nu poti sa te opresti.

Traversam si o avalansa recenta de copaci care a lasat roca libera.

La citiva km de Milford Sound, o ultima atractie, The Chasm – un torent care a taiat in roca extrem de dura o dantelarie alambicata. Greu de fotografiat.

Milford Soundul l-am bifat deja. Un singur aspect am uitat: am ajuns in sfirsit la acel moment al carierei cind cintatul pe vapor e o optiune.

Am dormit in Te Anau, intr-un motel in curtea caruia seara umblau arici. Vii.
Au un nasuc foarte simpatic, recunosc. Dar cam put.

Merita sa va spun doua vorbe si despre Milford Track.
Hikingul e extrem de important in NZ, au o gramada de trasee renumite, si cel putin doua sint in zona. Cel mai celebru din toate este Milford Track. Stiam de el de foarte multi ani, n-am reusit sa-l fac acum, sper sa apuc vreodata.
Trampingul e termenul neozeelandez pentru “hiking mai multe zile la rind”, pe un traseu bine amenajat, cu opriri de etapa clare – in general cabanute/adaposturi, unele sezoniere (cel putin in Fjordland sigur e asa, pentru ca e interzis campingul), si in multe cazuri cu facilitati gen dus, carat bagaje, uneori transport pentru traseele care nu sint in bucla.
In cazul de fata, 54 km dus, nu prea dificil, privelisti superbe.
Dar cum neozeelandezii tin cu dintii de natura lor, un numar foarte limitat de persoane – mai precis 90 – pot pleca pe traseu in sezon (oct-apr). In consecinta, desi un traseu cu ghid pe Milford Track e foarte scump, totul e rezervat cu multe luni inainte pentru perioada asta. Traseul se face intr-un singur sens, si, datorita cazarii limitate, turistii trebuie sa mearga oricit de nasoala e vremea – in caz de forta majora – inundatii – vin cu elicopterul si te trec zona inundata, gratis.
Merita sa vedeti pozele de pe Google Earth de-a lungul traseului.

Highlightul probabil ca este Sutherland Falls, una din cele mai inalte cascade din lume – 600m din trei sarituri.

Din pacate vizibilitatea depinde de vreme, si cred ca e destul de enervant sa dai o spinare de bani ca sa alergi ud 4 zile pe munti printre sandflies si sa nu vezi nimic.
In off season esti pe cont propriu, in cabane nu e nimeni, si in general e foarte periculos – avalanse, flash floods etc.

Albumul foto cu si mai multe poze aici.

Urmatoarele doua zile privesc cea mai spectaculoasa si salbatica destinatie din NZ, care apare deseori pe locuri fruntase in tot felul de topuri de tip “most beautiful destination in the world”, sau “natural wonders of the world”: Milford Sound.
Pe Trip Advisor e chiar pe locul 1.
Astea doua zile au fost atit de frumoase incit la un moment dat ma saturasem. E enervant sa fii bombardat cu senzatii intense non-stop: amortesti.

Milford Sound e un fiord de 16 km (“sound” inseamna un fiord mult mai lat decit Milford, dar, ma rog, sint inconsecventi in denumiri).

E cea mai cunoscuta destinatie turistica din NZ (dar Queenstown are mai multi turisti) si primeste 550.000 – 1 milion de indivizi pe an. Surprinzator poate, nu exista nici un hotel, asa ca practic toti se intorc seara in Te Anau (dupa un drum – Milford Road – de 120 km pe care nu exista absolut nici o asezare), sau chiar in Queenstown, la 300 km departare. Un procent infim dorm pe cele 2 vapoare care innopteaza pe fiord, iar altii o iau pis-pis pe jos. Evident, numarul de locuri pt varianta 2 e foarte redus, dar am avut norocul sa rezervam cu 1 an inainte, asa ca am prins.

Asadar, 1 milion turisti la o populatie permanenta de 120 insi in toata regiunea (e in sud-vestul NZ, Fjordland, cea mai putin populata zona). Ba mai mult, Milford Sound are si un aeroport mititel dar foarte activ, poate aeroportul din cea mai mica asezare umana din lume.
Cu toate astea, izolarea este intensa. Capitanul vasului ne-a atentionat ca sintem la multe ore de ajutor medical calificat daca se intimpla ceva grav.

Fjordland e un parc national gigantic (unul din cele mai mari din lume) care ocupa tot SV NZ si in care nu traieste aproape nimeni din cauza dificultatii accesului (relief extrem – o privire pe harta si va lamuriti, sint doar vai adinci alternind cu pereti imposibil de urcat de sute de metri, totul acoperit cu jungla alunecoasa) si climei ultraploioase (as adauga si mustele sandfly, un alt cosmar). In contrapartida, e incredibil de frumos (cind nu ploua, ceea ce se intimpla rar).
Neozeelandezii sint, contrar noua, foarte seriosi cu parcurile lor nationale: nu se poate construi nimic pe teritoriul lor, infrastructura zero etc. Surprinzator, asta chiar dauneaza turismului intrucitva, e atit de izolat si de salbatic incit cei care intra in Fjordland si nu merg la Milford sint extrem de putini (si atent monitorizati).

Doar doua din cele vreo 16 fjorduri sint accesibile fara propria ta barca si mult curaj: Milford (datorita constructiei Milford Road) si Doubtful Sound, mai la sud, mult mai mare, ceva mai salbatic dar mai putin spectaculos. Pe restul nu intilnesti probabil pe nimeni zile in sir – e foarte clar si din numarul extrem de redus de poze de pe Google Earth – zonele alea sint practic pustii, si multe fotografii sint facute din aer.
Din cauza vinturilor care in timpul zilei bat catre tarm cu mare putere probabil ca e foarte dificil sau chiar imposibil de navigat cu o ambarcatiune cu vele. James Cook n-a avut curajul sa intre pe Doubtful Sound – avea dubii ca mai poate iesi – numele de acolo provine.

Clima e groaznica – ploua 2 zile din 3, media anuala e de peste 10 ori mai mare ca in Bucuresti, e locul cu cea mai multa ploaie la nivelul marii de pe glob – vreo 6,5 m. In plus, vintul bate deseori extrem de puternic, direct din Antarctica, rece, canalizat de peretii verticali.
Mai pe scurt, e cam nasol.

Pe de alta parte, se pare ca pe ploaie e si mai spectaculos, cantitatea aia enorma de apa care cade brusc transforma radical peisajul, mii si mii de cascade temporare apar pe peretii laterali, care nu au sol aproape deloc si nu absorb nimic. Unele dintre ele sint gigantice, e una pe Doubtful Sound de aproape 900 m inaltime.
Pe vreme uscata insa, cascadele permanente sint destul de putine, una din cele mai spectaculoase fiind Stirling Falls – 155 m intr-un singur salt. Totul in jur e atit de nemasurat insa incit pare mult mai mica de atit. Dar aveti vaporul ala din stinga pentru scara – un vapor mare.

Si imaginea de ansamblu:

Un fenomen foarte interesant pe care l-am vazut intr-un filmulet prezentat pe vas este faptul ca pe ploaie si cu vint suficient de puternic, cascadele curg in sus, sau orizontal, oricum, nu mai ating marea. Cum curentul se duce in sus pe pereti fiindca n-are unde altundeva, ia si apa cu el.

La plecarea din port, vintul era atit de puternic incit era imposibil sa stai pe punte cu fata, si desi afara erau in jur de 20 grade, vintul teribil si umezeala te faceau sa ingheti instantaneu.

Conditiile se schimba insa dramatic intr-un timp scurt. Vintul a cazut brusc seara, nu se mai misca nimic.
Am fost foarte norocosi : timp de 2 zile nu numai ca nu a plouat, dar chiar am avut reprize lungi de cer senin.

Fiordurile sint extrem de adinci, unele au si 500 m – peretii aia aproape verticali continua in apa tot asa. Ar mai fi o curiozitate: citiva metri la suprafata apa e dulce si complet opaca (de la scurgerile de pe versanti), ceea ce face ca animale de mare adincime sa ajunga aproape de suprafata – asa ca au construit un observator subacvatic plutitor deschis publicului. Se pare ca e misto, dar n-am avut timp si pentru asta.

Fiordurile au fost create de ghetari si sint considerabil mai adinci decit marea din jur. In zona asta roca era mult mai dura, asa ca toate culmile din jur sint ascutite ca o lama si ridicate aproape vertical.

Unul din cele mai celebre si fotografiate virfuri din NZ este Mitre Peak, vizibil si din portul Milford Sound, un virf de 1700m cu pereti care coboara drept in mare. De fapt, toti peretii din jur au cel putin 1 km inaltime. Inutil sa precizez ca nu ai cum sa apreciezi dimensiunile in atmosfera aia curata. Totul e gigantic.

Vegetatia de pe pantele care au cit de cit o inclinatie care s-o permita se agata cu disperare de citiva cm de sol, si din cind in cind nu mai rezista: asa apar asa-numitele avalanse de copaci, care lasa niste dire de stinca goala fara vegetatie foarte usor de recunoscut pe versanti.

La iesirea in mare am oprit intr-un golfulet, ne-am urcat in caiace si am dat vreo 2 ore din visle – dupa spusele capitanului, foarte rar sint valuri mici aici. Sigur, cum ieseai din golf catre mare aveai sanse mari sa fii rasturnat, in plus mustele, pentru ca nu prea exista animale mari in afara de oameni aici, sint roiuri roiuri pe fiecare si musca de unde apuca. Eram tot dat cu insecticid, mai putin pe cap, evident, asa ca m-au muscat de tot scalpul. Fiind atit de mici, au loc. Extrem de neplacut.

Toata seara am fost plimbati pe o mare Tasman suspect de calma, asa ca si capitanul s-a apucat de pescuit, si pina la urma a prins un ton mititel, albacore.

Am prins un apus de vis, in larg, intr-un peisaj complet salbatic – nici o nava nicaieri pe mare toata ziua, la orizont doar munti imensi si salbatici, petreli, albatrosi si foci peste tot in jur.

Dupa apus am revenit in fiord si am innoptat intr-un golf – Harrison’s Cove. Dupa cum am zis, doar doua nave innopteaza in fiord, probabil pentru ca nu pot ancora – fiordul e extrem de adinc, in plus risca sa distruga coralii de pe fund. Asa ca vapoarele se ataseaza la niste pontoane preancorate in apa de cel putin 150 m.
Noaptea tirziu, cind toata lumea dormea, am iesit pe punte. Imi pare teribil de rau ca functiona generatorul de curent si facea galagie. In jur era o liniste incredibila – de fapt am citit in mai multe locuri, cind se opreste vintul, seara sau dimineata devreme, aici linistea e asurzitoare.
Cerul era plin plin plin de stele, nu exista nici un pic de poluare luminoasa aici.
Iar pe vas la pupa se odihnea o foca. A stat un pic si a sarit inapoi la vinatoare. Nu stiu exact cum fac, probabil pestii sint atrasi de singura lumina pe zeci si zeci de kilometri, asa ca in jur toata noaptea s-au auzit foci sarind. Pe cit de lenese par pe uscat, unde dorm non stop, pe atit de rapide sint in apa. Isi schimba directia cu o viteza incredibila, nu le scapa nimic. E o placere sa le urmaresti la vinatoare: la un moment dat pestele disperat ca nu scapa de urmaritor sare afara din apa, si foca dupa el.

Rasaritul a fost o alta minunatie, am mai iesit o data in largul marii si l-am vazut de acolo, iar o data cu soarele a aparut un strat de nori la inaltime constanta, la baza peretilor.

Apoi ne-au dus la baza cascadei Stirling. E o experienta, sa-ti cada apa de la 155 m inaltime in cap. In cascada n-am facut poze, imi mai trebuia aparatul si in viitor.

Pentru ca peretele e practic vertical, inclusiv in apa, vaporul poate sa intre pur si simplu sub cascada. Atingi aproape un versant de 1000 m inaltime care continua la fel de abrupt 250 m in apa, si cred ca in urmatoarea se intelege cel mai clar cam cit de urias si vertical este.

Ca sa ne puna capac, ne-am intilnit cu un grup de delfini in libertate, foarte interesati de turisti. Nu le-a dat nimeni de mincare, dar si-au facut acrobatiile.

Cum or putea japonezii sa macelareasca zeci de mii, ma depaseste. Vedeti The Cove, daca va tine stomacul.
E ceva de nedescris in a intilni un delfin in libertate, de aproape.

Despre Milford Road, care e un obiectiv in sine, si Milford Track voi vorbi in episodul urmator, la intoarcerea spre Te Anau.

Scurt pe doi, am vazut si cel mai frumos loc din lume. No, really, chiar e o experienta de nedescris, ceea ce am si facut.

Galeria foto aici.

Si inca ceva foarte foarte tare care merita neaparat vazut, cu atentie la versuri:
http://www.simonatache.ro/2010/08/02/extraterestrul-iubit/